Se simte vinovat Iliescu? De ce l-am suportat atât timp?

Exorcizarea trecutului începe cu Ion Iliescu, dar trebuie continuată și cu oameni mai tineri, care s-au folosit de trambulina dezordinilor sau care, fiind vulnerabili, au fost folosiți în diferite momente de către cei influenți; ar putea fi și cazul procurorului general Tiberiu Nițu, acuzat că „a împușcat oameni la Revoluție“.

Ion Iliescu nu este doar simbolul trecutului încețoșat, artizanul prieteniei necondiționate cu Rusia (prin tratatul bilateral semnat în 1991), susținătorul „comunismului cu față umană“, opozantul reformelor de orice fel, mentorul oficial al PSD, ci și cel care a ordonat cu sânge rece crimele care au avut loc în diversiunile de după 21 decembrie 1989 sau din iunie 1990, după cum arată și documentele militare pe care „România liberă“ le-a publicat cu mulți ani în urmă.

Ideolog convins al utopiei comuniste, devenit prin jocuri violente președinte ales, Iliescu a crezut mereu în regula stalinistă care plasează conducătorul în afara oricărui control al societății. A avut grijă să-și plaseze peste tot oameni fideli, care, fie din convingere, fie din pricina slăbiciunilor sau a biografiei dezagreabile, l-au protejat vreme de 25 de ani. A sperat că nu va trebui să dea niciodată socoteală pentru morții Revoluției și ai mineriadelor, al căror număr nu se cunoaște exact nici acum. A crezut că pirueta lui spre Vest și paradoxul primirii României în NATO în perioada celui de-al treilea lui mandat prezidențial vor funcționa ca o răscumpărare a păcatelor: o indulgență pe care să o primească necondiționat din partea românilor.

Felul său candid de a vorbi, escalele sale la covrigăria din colț unde își întâlnea alegătorii în vremurile bune erau doar măști sub care se ascundea potențialul criminal al contestatarilor entuziaști care-i periclitau poziția de putere. La 85 de ani, Iliescu și-a păstrat masca, dar și-a pierdut puterea, inclusiv în propriul partid, care printr-o coincidență interesantă s-a delimitat de greșelile președintelui onorific, chiar cu câteva zile înainte ca Parchetul General să înceapă urmărirea sa penală pentru „infracțiuni împotriva umanității“ și „reprimarea violentă“ a Pieței Universității, „soldată cu decesul a patru persoane, rănirea prin împușcare a altor trei, precum și cu vătămarea corporală și lipsirea de libertate a aproximativ 1.000 de persoane“.

S-a gândit oare vreodată Ion Iliescu la cei pe care i-a condamnat la moarte, la cei care poartă cu ei nenorocirile de acum 25 de ani? În sinea lui, i-a părut rău pentru ce a făcut? Dosarele cu morții Revoluției și ai mineriadelor ar putea ajunge în sfârșit în fața completului de judecată, fiindcă, între timp, procurorii și judecătorii formați după 1989 tind să fie mai mulți decât cei care vin din frigul comunist. Mulți dintre aceștia erau obișnuiți să se conformeze dictatelor politice, să răspundă la ordin, să-și protejeze liderii. Acum lucrurile sunt diferite, iar Procesul care ne poate despărți de trecut poate începe, mai ales dacă și serviciile secrete vor pune, în sfârșit, la dispoziția anchetatorilor probele ținute la secret atâta vreme.

Va ajunge Ion Iliescu să se simtă vinovat?  Cum scria Hannah Arendt la procesul lui Eichmann, „în centrul unui proces nu se poate afla decât cel care a comis fapta (…) iar, dacă suferă, atunci trebuie să sufere pentru ceea ce a făcut, nu pentru ceea ce i-a făcut pe alții să sufere“.

Celor mai mulți români nu le-a păsat prea mult că au fost conduși de oameni vinovați de crime, că în jurul lor trăiau nederanjați de nimeni torționari ai epocii trecute, turnători sau securiști care făceau averi din piatră seacă. De aceea Iliescu a supraviețuit, Dan Voiculescu a prosperat și a reinventat propaganda disimulată în presă liberă, de aceea dreptul la proprietate este încă precar și este posibil traficul cu terenurile altora, iar investitorii serioși nu sunt convinși să rămână aici.

Nepăsarea, confortul propriu, micile complicități cu regimul defunct sau chiar nostalgia după viața ordonată din perioada comunistă au făcut ca Ion Iliescu să fie 10 ani președinte. Mulți români n-au înțeles nici acum că țara se poate rupe total de trecut doar dacă sunt pedepsite crimele făcute în vremurile tulburi din decembrie 1989 și iunie 1990, atunci când profitorii Revoluției au călcat la propriu peste cadavre pentru a pune mâna pe toate instrumentele puterii.

Articol publicat de Romania libera