De același autor
Incitat să comentez ceea ce a scris în final, ca un apogeu, mă ciocnesc de obstacole. Faptul că port un dialog cu un ins care nu mai e în viaţă şi nu poate răspunde mă demobilizează în încercarea de a limpezi o dispută cu un sens mai larg. Întâlnesc apoi în volum referiri şi la mine, la o ocazie, o caracterizare pozitivă, altădată judecăţi de descalificare pe un ton brutal jignitor. Nu sunt însă singura victimă a alergiilor lui A. M. Poate fi asta o consolare? Ocolesc aici în discuţie presupunerile legate de colaborarea lui cu poliţia secretă, greu de dovedit, obiect al investigaţiilor anevoioase în presă.
Încerc să depăşesc reţinerile, fiindcă fondul ideilor emise are semnificaţii mai extinse. Precizez că unele premise păreau promiţătoare. A.M. a remarcat ager în starea culturii o inaderenţă la democraţie, a pledat pentru introducerea unui sistem de lucru în spiritul civilizaţiei occidentale, a respins tropismul spre extremism şi ploconirea în faţa inerţiei Răsăritului. A avut curajul de a contrazice tendinţe la modă şi a exprimat un dezacord radical cu mentalitatea societăţii. Totuşi, privite mai atent, ideosincrasiile sale dau senzaţia că autorul nu poate depăşi o subiectivitate maniacală. La început, s-a creat impresia că A.M. vrea doar să corecteze unele excese ale predecesorilor. Din această perspectivă, obiecţiile la compromisurile politice făcute de G. Călinescu, preocupat de carieră, sau la slăbiciunea lui Eliade pentru onorurile publice sau la fronda lui Noica faţă de imperativele vremii au îndreptăţire. Dar A.M. dilată la maximum rezervele, divulgând până la urmă că nu poate apela la obiectivitate.
Pricini de despărţire
Ce i se poate reproşa?
1. Că e un captiv al unei dispoziţii de autoîncântare, un narcisism fără margini, nu-şi poate reprima în spovedanie convingerea că e unicul posesor al adevărului. Cum poate un om, care se socoate lucid, pierde în acest mod controlul realului? Se erijează în observator care spune întâmplărilor pe nume, spre deosebire de toţi ceilalţi, orbi, mistuiţi de interese, neputincioşi. Nu e stingherit de percepţia contrastului: eu şi restul lumii, eu şi posteritatea. Aceasta este revelaţia stupefiantă, numitorul comun al destăinuirilor. Constatările sunt uluitoare, de pildă, concluzia că sinteza sa este „prima de acest gen la noi“, „niciodată generaţia «Lovinescu–Călinescu–Vianu» n-a făcut o astfel de experienţă la limita aventurii, riscului şi mai ales a insolitului, care la noi te ridiculizează cu regularitate“ (pag. 198). În palmaresul său survin câteva texte merituoase, ca, de exemplu, despre hermeneutica lui Mircea Eliade sau publicistica lui Etiemble, dar rezultatul nu-l mai mulţumeşte apoi nici pe el.
2. Lauda de sine nemăsurată este însoţită de o discreditare a tot ce e mai sănătos în cultura autohtonă. El porneşte de la ideea că mecanismul de creaţie e stricat, deraierea e organică, de aceea produsele sunt sterpe şi neinteresante. Persistă în ultimă instanţa în efortul spiritual o înclinaţie spre negativism extrem de păgubitoare. „Dacă nu avem vocaţia construcţiei, avem în schimb – şi încă din plin – vocaţia negaţiei, a nihilismului distructiv. La drept vorbind, singurele contribuţii româneşti la cultura europeană şi universală sunt de ordin negativ. Dadaismul lui Tzara, absurdul dizolvant al lui Eugen Ionesco (să ne amintim şi de al său atât de caracteristic volum Nu), nihilismele pe bandă rulantă ale lui M. Cioran sunt cele mai elocvente şi concludente exemple. Există în temperamentul naţional o fibră distructivă, dizolvantă, negativistă… care descurajează şi paralizează cele mai bune intenţii. Ne solidarizăm în jurul negaţiei, şi nu al afirmaţiei constructive“ (pag. 418). În patima de a demola, remarcile sunt strigătoare la cer. Mai întâi, pentru că nu e recunoscută valenţa fecundă a râsului şi a contestaţiei inspirate, cu care literatura română a îmbogăţit arta veacului. Nicăieri nu se pomeneşte de componenta validă, de fondul pozitiv al aportului românesc. Nu sunt pomenite romanele lui Mircea Eliade, cercetările sale asupra miturilor şi credinţelor religioase, eseurile lui Emil Cioran, teoriile lui Noica, trepte ale conştiinţei naţionale. El proclamă că nu are nimic comun cu entitatea colectivităţii. „Nu mă regăsesc deci în această pasivitate incorigibilă. Pot să i se dea cele mai sofisticate explicaţii (M. Eliade, „liturghie cosmică“?) etc. Toate sunt trase de păr pentru a salva o laşitate congenitală iremediabilă.“ Concluzia este năucitoare: „de aici vine linia dreaptă şi imensul succes al ceauşismului“ (pag. 414). Pe Emil Cioran îl respinge „fiindcă n-a scris toată viaţa la Paris de fapt decât o singură carte şi este exponent al negativismului specific românesc“ (pag.194). Nu mai includ în acest context tema raportului între raţional şi iraţional. El merge mult prea departe, amestecând răul cu binele, epurând senin o parte a ecuaţiei. „După 1989, când astfel de reziduuri tulburi au ieşit la suprafaţă, întreg acest méli-mélo, după mine profund indigest, de mistagogie, ocultism, «mituri», «ortodoxism», «Nae Ionescu», «Steinhardt», «iniţiere la Păltiniş» şi alte asemenea «spiritualităţi» degradate m-au îndepărtat de orice mistică tenebroasă“ (pag. 525). Subiectul ar merita o revenire.
Lovind cu ciomagul
3. Când se decide să combată unele aspecte ale eşuării, coboară la un limbaj trivial, o reglare de conturi nedemne.
După desfiinţarea trecutului, nu mai provoacă mirare felul cum îi tratează pe exponenţii scrisului contemporan. Astfel, Nichita Stănescu e beţiv şi murdar, miroase urât, Marin Sorescu se agită în goană după reclamă şi premii, iar Ileana Mălăncioiu e un caz psihanalitic. Despre calităţile liricii lor nu se pronunţă niciun cuvânt. Critici de substanţă sunt ordonaţi într-un clasament strivitor: Gheorghe Grigurcu, Livius Ciocârlie, Eugen Simion.
Şi în afara ţării nu recepţionează decât un simulacru de cultură. A.M. îşi bate joc de intelectuali occidentali, chiar de cei care sunt puncte de reper şi au un prestigiu indiscutabil. „Greu de uitat insolenţa unui Hans–Magnus Enzensberger“ (pag. 307). Roland Barthes este „O adevărată catastrofă intelectuală şi morală. Plat formalistă“ (pag. 159). „Roland Barthes rămâne pentru mine emblema modei, snobismului şi mai ales a frivolităţii critice“ (pag.160). La fel de ironic este indicată generozitatea înşelătoare a lui Jean Starobinski. Un eminent romanist, Klaus Heitmann, care s-a ocupat şi de mari scriitori români, Eminescu sau Sadoveanu, este luat peste picior pentru o obscură contabilizare, expedierea unei cărţi pe o sumă minimă de mărci ( pag. 308). Importanţi critici sunt eliminaţi în bloc (ca, de pildă, Todorov sau Genette: „de la cultura oficială franceză nu mai aşteptam deci după 1989 nimic. Se va spune poate: dar ce importanţă are că un obscur balcanic îşi proclamă independenţa faţă de critica franceză?
Practic vorbind, în termeni imediaţi, într-adevăr, niciuna. Dar în plan simbolic al mişcării ideilor, al evoluţiei canoanelor, valorilor şi ierarhiilor la scară universală poate că are. Sau va avea cândva…“. Cu alt prilej sunt batjocoriţi tinerii condotieri: „Vin din urmă Bernard-Henry Lévy, André Glucksmann şi ceilalţi «noi filozofi» - de o evidentă mediocritate, dar foarte bine, imbatabil chiar, mediatizaţi – şi vă… aruncă în Sena...“ (pag. 305). E vorba de gânditori preţuiţi pentru defrişarea unor cărări în cugetarea europeană şi mesageri ai ideii de libertate şi demnitate, convocaţi să dezbată dilemele timpului.
Tot atât de sentenţios se lansează A.M. şi în aprecierile de ordin politic. Cu toate că îi simpatizează pe americani şi subliniază rolul lor fecund în controversele la ordinea zilei, nu se fereşte să-i dispreţuiască. Nu împărtăşeşte opiniile conducătorilor Statelor Unite în conflictul cu Serbia. Afirmă, pe drept cuvânt că „o altă Românie, necomunistă, eliberată de totalitarism, nu poate face, în principiu, o altă politică externă decât prooccidentală, pro-NATO“. Nu ratează anumite săgeţi înţepătoare de prost-gust: „Declaraţiile de o stupiditate absolută ale unor Nixon şi Carter, două exemple de perfectă nulitate politică“. Vorbeşte de „inocenţa, pragmatismul îngust şi lipsa totală de intuiţie a partenerului de negocieri, specifică diplomaţiei americane... Mă uit la privirile «diplomaţilor» americani, a căror mediocritate, incompetenţă şi lipsă de experienţă sar în ochi. Priviri naive, la orizont, vagi, apoase, convenţionale, total lipsite de luciditate, evident neinteresate de restul lumii. Şi în definitiv care este reflexul instinctiv al unor Kissinger, Allbright, et comp., foşti europeni refugiaţi în USA din cauza hitlerismului“ (pag. 399). Sunt insinuări penibile, care denotă gradul de amatorism cu care se implică în treburile cetăţii. Nu mai e nevoie, cred, de a stărui asupra argumentelor, citatele vorbesc de la sine, sunt edificatoare.
Dincolo de cearta cu semenii (profesioniştii scrisului), A.M. a demarat o bătălie, un război sfânt contra artei. I-a displăcut literatura. A vrut s-o alunge din peisaj. A doua zi după bătălie, savurând înfrângerea vrăjmaşului, a contemplat întregul peisaj pustiu, scăpat de vegetaţie, şi a simţit pământul solid sub picioare.
S-a declarat liber să se dedice lumii cifrelor uscate, aride, demonstraţii reci.
A fost însă o iluzie, pe care a plătit-o scump. Hipertrofia eului, care i-a jucat feste, are repercusiuni fatale. //
// ADRIAN MARINO
// Viaţa unui om singur
// Editura Polirom, 2010
