Unde excepţia nu contrazice regula

Sami Damian 09.02.2010

De același autor

România a fost singura ţară unde revoluţia a adus la putere tot o echipă din vechea gardă, chiar dacă, în costumaţie, ea era mai puţin tradiţională. Conspiratori abili au smuls puterea, jucând pe o carte falsă, mimând o metamorfoză care în fond era trucată.

Ce a vrut să-i comunice, în esenţă, Cioran lui Noica în scrisoarea alcătuită ca o provocare incitantă la dialog şi trimisă unui prieten de departe? Lectura textului i-a adus destinatarului mari necazuri. Citesc dincolo de rânduri, raportând declaraţiile la opera concepută de Cioran în limba franceză. El descrie cum a trăit o mutaţie de structură, intrând în contact cu o limbă a rigorii şi a toleranţei. În procesul de domesticire, acceptat ca o cale a mântuirii, n-a lepădat, totuşi, în ciuda accentelor contrarii din scrisoare, tentaţiile păgân nostalgice, n-a uitat mirosul de prospeţime şi de putreziciune, amestecul de pământ şi sânge, de soare şi balegă. Nimic nu trebuia să se piardă într-o altă dispunere, dominată acum de raţiune şi de exigenţă etică. Aliajul este preţios. Dacă ne întoarcem la literatură, interpretăm confesiunea şi ca pe un apel la luciditate, la învăţarea comportamentului democratic, la învingerea pornirilor de închistare.

Confrunt mărturisirea lui Cioran cu o imagine simbol: mulţimea de tineri români demonstrând pe stradă în decembrie 1989, cu pieptul deschis, gata de sacrificiu, hotărâţi să alunge un regim sălbatic de teroare. Ştiau că înfruntă un dictator cu accese paranoice, totodată propagator fanatic al unui comunism în formele cele mai înţepenite. Răscoala a reprezentat un moment de sublim eroism care a dezminţit prejudecata că ţara nu poate scăpa de un destin al supunerii şi al pasivităţii, de un blestem fatalist. Foarte repede a ieşit însă la iveală, în iureşul demolator, şi o latură secretă, ocultă, tenebroasă, pe care cei care au cutezat să sfideze barbaria n-o bănuiseră. Ei au fost inocenţi, victime ale unei mistificări. Din umbră au acţionat cu viclenie conspiratori, care au împrumutat fără scrupule mantaua revoluţiei, uzurpând steagul jertfei naţionale.

Despre fuziunea dintre adevăr şi simulare a publicat în revista 22 Horia-Roman Patapievici un comentariu substanţial (nota red.: nr. 49, 1–7 decembrie 2009). După două decenii de derută în recepţie, s-a resimţit lipsa unei abordări emancipate, imună la răstălmăciri şi arbitrar. Reproduc pe scurt analiza exactă, de observator rafinat, a lui Patapievici, la care mă alătur şi adaug apoi unele rezerve. E importantă definirea de principiu: mişcarea din România a avut un caracter netipic, în contrast cu explozia similară din ţările vecine.

S-a întâmplat altfel

Cum se exprimă diferenţa? Irupţia din România a fost ultima din serie şi a beneficiat de experienţa acumulată până atunci. N-a existat o negociere între societate şi partid. Nu se poate contesta că dezlănţuirea s-a manifestat haotic, fără un program bine elaborat. Disidenţa n-a fost implicată, n-a preluat o funcţie cât de cât pronunţată. Mai simptomatic e faptul că procesul a fost deturnat, i s-a schimbat ţinta, s-a uzat de un subterfugiu.

Ceea ce a pornit ca un protest, nu prea articulat, s-a prefăcut în plaforma de desfăşurare a unui grup de comunişti. România a fost singura ţară unde revoluţia a adus la putere tot o echipă din vechea gardă, chiar dacă, în costumaţie, ea era mai puţin tradiţională. Conspiratori abili au smuls puterea, jucând pe o carte falsă, mimând o metamorfoză care în fond era trucată.

Jocul poate fi ghicit, dacă se scot în evidenţă unele indicii relevatoare. Astfel transpare de la început un tropism, cel al apropierii de Rusia. În cei dintâi ani după luarea puterii, Iliescu şi grupul său au mizat pe prezenţa în vecinătate a Uniunii Sovietice ca factor de restabilire a unui echilibru mondial. Se pregăteau să se prezinte la o convocare la Moscova, unde să etaleze cu mândrie victoria unui bastion roşu. Abia mai târziu ei şi-au dat seama că America apără principiile democraţiei şi ale libertăţii, motoare ale viitorului, că ea deţine iniţiativa şi decide mersul istoriei. Dar şi după aceea, la deşteptare, paşii au fost şovăielnici, nehotărâţi. Când a izbucnit războiul pe frontul sârbesc, România a fost de partea Rusiei şi a pus zel în combaterea sciziunilor.

Cum scenariul urmărit nu putea fi expus pe faţă, s-a întreţinut o demagogie în privinţa alianţelor.

Captiv al vechii ideologii, Iliescu a încurajat propaganda anticapitalistă, dispreţuind economia ca ocupaţie subalternă şi dispreţuind banul ca expresie a antagonismelor de clasă de altădată. A durat mult până ce foştii militanţi, cu o concepţie rigidă asupra societăţii şi o terminologie sclerozată, s-au ciocnit de realităţi şi a trebuit să modifice strategia ca să perpetueze puterea. Caracteristic pentru România a fost ambiguitatea mesajului.

Până aici, totul a fost exact cercetat şi convingător formulat de Patapievici. În partea a doua, analiza merge, însă, după părerea mea, pe o direcţie neproductivă. Sunt uimit că autorul nu acordă nicio atenţie factorului extern. Privirea dinăuntru suferă de miopie, e anemică, dacă nu e alimentată de privirea din afară, abia în această relaţie devine fecundă. Remarc handicapul creat prin stăruinţa în autocontemplare (numai propria ogradă), care refuză alte repere, handicap foarte răspândit în ţară. Nu-l includ pe Horia-Roman Patapievici în această categorie. El a dovedit altă dată că ţine seama de conexiuni globale. Nu se pot judeca evenimentele din România fără legătură cu întregul mecanism geopolitic pus în mişcare. Văzute din această perspectivă, ele au fost un punct dintr-un program mai larg gândit şi executat minuţios. În pofida ocolurilor şi a replierilor, până la urmă, a fost îndeplinit acelaşi plan, valabil pentru toate ţările satelite. De aceea sunt constrâns să-l corectez pe Patapievici când susţine că tot ce s-a petrecut în ţară a fost netipic.

Ceea ce se repetă

În linii mari, desfăşurarea revoluţiei a urmat aceeaşi legitate: lichidarea totalitarismului, înlăturarea sistemului centralizat de comandă, recunoaşterea dreptului popoarelor de a alege liber un parlament şi mai multe partide, desfiinţarea poliţiei politice. Obiecţia că în România s-au ivit întârzieri şi poticniri nu anulează înaintarea generală comună cu celelalte ţări.

Patapievici nu pomeneşte nimic – o omisiune curioasă – de acordul americano-rus care a stat la baza tuturor schimbărilor. Între cele două mari puteri s-a perfectat un târg care a fost respectat în mare parte. Nu s-a dat în vileag locul întâlnirii şi nici documentul care a fost semnat. Dar, după probele de realizare consemnate după aceea, s-a dovedit că logica demersului a funcţionat neabătut, instituindu-se în regulă.

Un rol esenţial l-a jucat Gorbaciov, care a avut meritul de a fi perceput impasul rusesc şi necesitatea de a apela la un ajutor. Din conduita lui reiese că a rămas un comunist, care a încercat însă o ameliorare a sistemului. Fără această convingere, nu ar fi putut câştiga bătălia în biroul politic. Au urmat întâlnirile ţinute secret. Putem deduce ce au cerut ruşii: încetarea cursei înarmărilor, mai ales stoparea plasării rachetelor în stratosferă, proiect la care Moscova nu avea un antidot. Tot astfel au recunoscut că au nevoie de alimente (populaţia era înfometată, în pragul colapsului). Simţeau lipsa unei tehnologii avansate pentru a face faţă întrecerii paşnice.

Ce au cerut americanii? Diminuarea încordării şi a presiunii asupra statelor-satelit. Admiterea dreptului acestor state de a înfiinţa parlamente viabile, unde se putea opta pentru mai multe partide.

Un punct cheie era înlăturarea supravegherii politicii, a aparatului care asigura supravieţuirea regimului. Toate aceste prefaceri urmau să aibă loc fără violenţă. Ceea ce explică de ce Gorbaciov i-a interzis lui Honecker să ordone tragerea în demonstranţi, deşi aceştia se apropiau ameninţător de palatele de unde dirija partidul. E interesant de semnalat că, în Germania, staţiona armata rusă şi cum ea, dintr-un instrument al împilării, care a slujit la conservarea pârghiilor de comandă, a putut avea un rol benefic în noua conjunctură, în calmarea unor conflicte.

Putem extrage concluzia că locuitorii imperiului din Răsărit, pradă unei inerţii, ar mai fi putut suporta o vreme vechile îngrădiri, iar inşi din eşalonul de sus s-au hotărât să salveze de la naufragiu epava grav avariată. Asta nu excludea tentativele de sabotare, încredinţate KGB-ului cu misiunea de a menţine enclave de rezistenţă (cum s-a încercat în Cehoslovacia, unde au eşuat, sau în România, unde au cules roadele)? La baza întregului proces de răsturnare a stat întâi de toate voinţa popoarelor din zona controlată de Rusia de a respinge sclavajul, de a începe o nouă eră, fără umilinţe şi fără înjosire. Cei care au conceput proiectul realist de declanşare a revoltei au mizat pe starea de spirit a mulţimii, care, la capătul răbdării, aştepta un semnal. Abia coincidenţa acestor factori a permis ieşirea la lumină.

Incert şi obscur

În România lucrurile s-au depănat după un alt model. Violenţa a survenit de mai multe ori ca o surpriză. Mai întâi la Timişoara, unde, din decizia lui Ceauşescu, s-a pornit vărsarea de sânge. Apoi, la 22 decembrie, la Bucureşti, marea defilare
s-a putut alinia fără ca armata să intervină. Ceauşescu dăduse poruncă ministrului de resort (Milea), dar acesta a refuzat să asculte. Venit în locul lui, generalul Stănculescu a indicat soldaţilor să se retragă în cazarme. Nu s-a descifrat nici până astăzi cum de s-a produs această derogare. Generalul Stănculescu rămâne un personaj enigmatic. La Timişoara a îndeplinit directiva şefului statului şi a aprobat măsura să se uzeze de forţa armelor. La Bucureşti, ajuns stăpânul oastei, a luat decizia inversă şi a înlesnit translaţia de putere pe cale paşnică. Când a fost convertit la noua credinţă? Paginile în care şi-a transcris memoriile vor furniza, când vor fi citite, noi revelaţii. Totuşi, flagelul cu peste o mie de morţi şi răniţi a avut loc abia după plecarea lui Ceauşescu. Cum arată şi Patapievici, nu s-a lămurit cine au fost teroriştii şi de ce Securitatea a tras în Armată şi invers. Cineva a vrut să încurce lucrurile chiar cu preţul unui masacru.

De subliniat înverşunarea cu care grupul de conspiratori s-a străduit, ceea ce ager intuieşte Patapievici, să închege un complot artificial prin care să legitimeze sosirea lor la cârma statului. Râvniseră să elimine concurenţii, să reteze dubiile cu privire la pretenţia lor de a fi capii revoluţiei (se hrăneau cu iluzia că nimeni nu mai putea să conteste jertfa lor pentru o cauză nobilă).

Trebuie ţinut seama şi de circumstanţa că, între Carpaţi şi Dunăre, Gorbaciov nu avea cui să transmită mesaje de curmare a represaliilor (ca în cazul Honecker). Pe dictator nu-l putea îmblânzi, era irecuperabil. Gorbaciov a fost forţat să ratifice alte mijloace de presiune ca să insinueze o atmosferă de ameninţări (a recurs şi la televiziunea maghiară şi iugoslavă).

Nu mă opresc acum la etapele consolidării regimului. Statelor din Est li s-a deschis perspectiva intrării în Uniunea Europeană şi în NATO, chiar dacă în acordul amintit nu se stipulaseră precis aceste consecinţe. Nu ar fi fost nimerit să se împiedice parcurgerea acestui drum, care ducea la stabilitate şi la progres. Alianţa spre Vest era o garanţie a neatârnării faţă de centrul, brutal, de la Răsărit, care a însemnat dictat, sterilitate, regres politic şi economic. Mai înainte, Germania nu a ratat şansa de a atinge unificarea. Tratativele au fost purtate cu iscusinţă de cancelarul Kohl. Gorbaciov a consimţit, obţinând despăgubiri în valoare de milioane de mărci. De la început America a fost favorabilă proiectului, iar opoziţia Angliei (doamna Thatcher) n-a fost atât de vehementă ca să pericliteze întreaga acţiune.

Revenind la România, suscită curiozitatea procesul de tărăgănare a dosarelor revoluţiei. Cine are interes să se amâne la nesfârşit rezolvarea? Bineînţeles, Iliescu şi grupul său, căci ei caută să întreţină o stare de nebulozitate, astfel ca vina lor în concluzia generală să nu apară la suprafaţă. Poate că nici americanii nu grăbesc lucrurile, nevoind să discute acum motivul pentru care au cedat iniţiativa partenerilor din Est, care erau mai aproape de câmpul de desfăşurare, şi s-au angajat să nu încalce punctele tratatului. S-a constatat mai târziu că n-au procedat corect. Într-un recent interviu acordat revistei 22, Ana Blandiana explică inspirat bizareria unor comportări, scoţând în relief felul care s-a agăţat de putere grupul de conspiratori. Ei ştiau că, ieşind de pe scenă, vor ajunge foarte vulnerabili pentru că se va divulga întreaga mascaradă.

Mă despart de Patapievici şi în ce priveşte pledoaria lui în favoarea intelectualului public. Nu neg contribuţia unor exponenţi ai elitei spirituale, membri ai Grupului pentru Dialog Social sau ai Alianţei Civice. N-are sens să se exagereze eficacitatea acestor prezenţe, mai ales că adesea n-au făcut altceva decât să vegheze la aplicarea prevederilor din acordul americano-rus (chiar dacă nu erau informaţi de toate detaliile). De altfel, mă întreb la cine anume se referă concret Patapievici? Unde nu-l pot urma este şi în discreditarea, venită pe neaşteptate, a revoluţiei franceze din 1789. Tema depăşeşte oricum cadrul analizei. E hazardat să reducă semnificaţia mişcării de atunci la teroare.

Vreau să mai previn o prea grăbită reacţie. Nu mă erijez în expert sau atotştiutor. Iau parte la o cursă pentru dezlegarea unui mister, fiind departe de locul acţiunii, având goluri în documentare. Beneficiez însă de ipostaza contemplării din exterior şi îmi mărturisesc încrederea în deducţia logică.

În încheiere, mă întorc la dialogul iniţial dintre Cioran şi Noica. Am reţinut că „prietenul de departe“ ar fi putut răspunde indirect la reproşul care i s-a făcut, pomenind, printre altele, de fascinaţia pe care a exercitat-o asupra lui capacitatea de invenţie pe planul cugetului. Era domeniul în care el excela. Nu în zadar strângea dovezi ca să poată răsturna o situaţie de inferioritate în care a fost pusă gândirea autohtonă (şi implicit limba română). Îl citez pe Noica: „Nu stă ea câteodată în faţa reuşitelor obţinute de alte limbi cu o «spaimă împietrită», cum spunea, cu o extraordinară metaforă, Eminescu? Era convins că forţa de expresie a vorbei poate genera admiraţie“. În aceeaşi constelaţie, marşul din decembrie 1989 ar fi fost pentru el, dacă ar mai fi trăit, o completare elocventă de la planul inovării graiului băştinaş la explozia de demnitate pe versantul existenţei nemijlocite. Cu o condiţie, să se fi menţinut consecvent, oricâte bariere ar fi întâmpinat, elanul şi dăruirea de atunci. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22