Traian Băsescu și sămânța revoltei

Dacă mergi acum pe stradă și întrebi oameni la întâmplare dacă Traian Băsescu a fost un președinte ”prieten cu scandalul”, probabil că și cei mai aprigi susținători pe care i-ai putea nimeri ți-ar răspunde afirmativ. A fost, de altfel, eticheta favorită a adversarilor politici: ”Traian Băsescu se hrănește din scandal”, ”Traian Băsescu nu știe decât să facă scandal”. S-ar zice că eticheta a prins. Nici n-ar fi fost greu, Traian Băsescu nu e un temperament comod, iar ca președinte a fost mai tot timpul în ofensivă. A pus la rândul lui etichete, uneori la limita jignirilor, a dat ultimatumuri, a amenințat, a ironizat, pe scurt, a părut tot timpul personajul pus pe harță, veșnic nemulțumit, acid, în război cu toată lumea.

Sebastian Lazaroiu 13.12.2014

De același autor

Dacă mergi acum pe stradă și întrebi oameni la întâmplare dacă Traian Băsescu a fost un președinte ”prieten cu scandalul”, probabil că și cei mai aprigi susținători pe care i-ai putea nimeri ți-ar răspunde afirmativ. A fost, de altfel, eticheta favorită a adversarilor politici: ”Traian Băsescu se hrănește din scandal”, ”Traian Băsescu nu știe decât să facă scandal”. S-ar zice că eticheta a prins. Nici n-ar fi fost greu, Traian Băsescu nu e un temperament comod, iar ca președinte a fost mai tot timpul în ofensivă. A pus la rândul lui etichete, uneori la limita jignirilor, a dat ultimatumuri, a amenințat, a ironizat, pe scurt, a părut tot timpul personajul pus pe harță, veșnic nemulțumit, acid, în război cu toată lumea.

”Scandalul” a intrat în imaginarul colectiv ca o tușă negativă pe portretul unui președinte la final de mandat. Este însă asta o umbră caracterială a omului Traian Băsescu sau face parte dintr-un rol pe care președintele Traian Băsescu și l-a asumat? Și, desigur, dacă a fost un rol, care au fost efectele acestui rol asupra societății în ansamblu?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, aș vrea să mă întorc pentru o clipă la ceea ce majoritatea analiștilor a numit ”miracolul” din 16 noiembrie 2014. O victorie total neașteptată, împotriva sondajelor și pariurilor, a unui candidat, care a fost, fără îndoială, opusul lui Traian Băsescu. Personajul politic Traian Băsescu ne-a obișnuit cu ”miracolele” electorale în 2000, în 2004, în 2009, chiar și în 2012. Acele răsturnări spectaculoase de situație, care au lăsat adversarii cu gura căscată sau care chiar i-au făcut pe unii dintre ei să se viseze președinți pentru câteva ore.

Cum de a reușit Klaus Iohannis, un candidat liniștit, chiar șters, pacificator, fără verb, fără replică să producă o asemenea întorsătură istorică? Răspunsul la această întrebare cred că ar trebui căutat în rolul pe care Traian Băsescu l-a jucat în ultimii zece ani. Paradoxal, dar toate analizele post-electorale au atribuit un efect minor al candidatului Iohannis la propria victorie și un rol important, dar insuficient, forțelor politice care l-au susținut. Pe bună dreptate. A fost o revoltă, asta am simțit-o cu toții, o mini-revoluție: un milion de români care au stat în case în primul tur de scrutin au ieșit în cel de-al doilea tur și, așa cum au arătat analizele sondajelor la urne, au votat majoritar candidatul ACL. Doar o emoție populară puternică, un sentiment de frustrare și nedreptate ar fi putut inversa calculele analiștilor în al doilea tur de scrutin.

Și acum mă întorc la ”scandalagiul” Traian Băsescu. Cred că un efect al președintelui turbulent asupra românilor a fost tocmai acesta: a plantat sămânța revoltei în sufletul oamenilor. Sămânța revoltei a transformat o populație amorfă, orbecăind în căutarea democrației, într-o mulțime de cetățeni conștienți.

 

Traian Băsescu a fost primul șef de stat care criticat vehement statul. Nu doar că a pus reflectoarele pe disfuncționalitățile cronice din instituții, dar s-a comportat ca un cetățean model: a fost nemulțumit și a cerut, a fost revoltat și a bătut cu pumnul în masă. N-a făcut asta pe ”firul scurt”, deși nimic nu l-ar fi împiedicat, a făcut-o public, uneori cu drapelul în spate. Cred că am auzit de sute de ori replica asta în gura detractorilor : ”Domnule, de ce era nevoie să-l lovească așa în public, putea să pună mâna pe telefon și să-i zică ce are de zis”. Nu, Traian Băsescu n-a pus mâna pe telefon să atragă atenția premierului sau unui ministru sau unui șef de instituție, ci a făcut-o în văzul tuturor, în ochii publicului.

Ceea ce a fost catalogat adeseori ca un soi de ”macho”-ism politic, a fost de fapt un gest pedagogic. Așa cum copilului trebuie să îi arăți secvențial raportul între cauză și efect, la fel avea nevoie românul simplu, confuz după primii zece ani de democrație, să vadă că statul nu este un tabu inventat să protejeze o elită, ci o entitate descompusă în oameni și funcțiuni, menită să servească binele public.

Am simțit pentru prima oară microbul revoltei răspândit printre cele mai diverse categorii de oameni la referendumul de demitere din 2007. Am avut ocazia, chiar în primele zile, să merg cu președintele suspendat printre oameni simpli. Am simțit pulsul, tensiunea, revolta față de o nedreptate instrumentată de niște figuri publice dubioase. Am simțit că oamenii au înțeles imediat ce se întâmplase și au ieșit să își exprime dezaprobarea lor. La referendum chiar au confirmat într-o proporție covârșitoare această respingere a actului de suspendare/ demitere inițiat de politicieni.

Dar au fost momente, la fel de semnificative, când  Traian Băsescu a cules roadele ieșite din sămânța revoltei, de el însuși plantată. Momentul ”Raed Arafat” nu trebuie uitat. Dincolo de instrumentalizarea ulterioară a protestului de către adversarii președintelui în funcție, trebuie admis că, inițial, bucureșteni simpli au ieșit în stradă pentru ceea ce lor li se păruse un abuz. La fel a fost în cazul referendumului de demitere din vara lui 2012.  Dincolo de numărul dubios ieșit din procesele verbale (7,4 de milioane) s-a creat o energie colectivă cu valențe punitive împotriva unui președinte care, în percepția publică, dezamăgise.

În cei zece ani de mandat cetățeanul Ionescu a văzut măruntaiele statului român prin ochii lui Traian Băsescu. A înțeles că nu trebuie să stai obedient și să accepți abuzurile, că ai nu doar dreptul, dar și obligația să vorbești deschis, să critici, să te revolți, să sancționezi. Chiar trusturile de presă, care și-au manifestat deschis adversitatea față de Traian Băsescu, au intrat involuntar în acest joc de pedagogie cetățenească. Ele au demonstrat că statul nu este intangibil, nu este sabia sfântă de care un grup restrâns de privilegiați se folosește pentru a împărți resursele și dreptatea.

Un semn că virusul revoltei s-a răspândit și a cuprins un număr suficient de mare de români l-am avut în toamna lui 2013, chiar cu un an înainte de alegerile prezidențiale. Manifestații pașnice, dar masive, fără lideri și fără organizare, au cuprins marile orașe ale țării, cum nu se mai întâmplase de la începutul anilor 90. Oamenii nu ieșiseră nici pentru salarii mai mari, nici pentru alte drepturi economice, ci împotriva unei manevre dubioase a executivului, cu mâna Parlamentului, care privea exploatarea minieră de la Roșia Montana. Traian Băsescu însuși fusese un susținător al proiectului, ceea ce arată un alt caz în care președintele nu a fost de aceeași parte a baricadei cu cetățeanul pe care le însuși l-a învățat să se revolte.

Mult hulitele ieșiri publice de la 18.30, urmărite de miloane de români, au avut un efect neașteptat, pe care puțini l-au înțeles în profunzimile lui. Ceea ce părea o bătălie politică cu un premier sau altul, fie că se numea Tăriceanu sau Ponta, a fost de fapt o bătălie pentru democrația reală, în care cetățeanul reacționează, protestează, se revoltă.

Nu e simplu să inoculezi acest microb într-o populație care, în marea ei majoritate, a trăit într-un regim opresiv, a supraviețuit prin frică și docilitate. Riscul și mai mare ar fi fost ca aceste ”gene ale obedienței” să se transmită de la o generație la alta. Energia revoluționară care a dus la căderea regimului comunist s-a disipat destul de repede, chiar în primii doi ani, fie prin zdrobirea sângeroasă a unor manifestații pașnice (mineriada din 13-15 iunie 1990 e un exemplu), fie prin utilizarea democrației de carton, a paravanului alegerilor libere. Chiar presa liberă și efervescentă a primilor ani de după revoluție, principalul inițiator al revoltelor cetățenești, s-a transformat încet, dar sigur, într-un instrument atent controlat de elitele politice și economice, prin cartelizare. Organizațiile neguvernamentale, la rândul lor, și-au pierdut entuziasmul și activismul cu potențial de revoltă, îndată de au fost decuplate de la sursele de finanțare externă.

Cam așa arăta peisajul la începutul primului mandat al președintelui Traian Băsescu. Deprimant, nu? Democrația de fațadă și statul captiv în mâinile oligarhilor reprezentau un pericol real în absența cetățeanului revoltat. Referendumul consultativ a fost un alt instrument pe care Traian Băsescu l-a folosit în premieră și a avut la rândul lui un semnificativ potențial de revoltă. Atât votul uninominal, cât și un legislativ mai suplu, au fost teme referendare prin care cetățenii au fost îndemnați să chestioneze status-quo-ul unei clase politice inerte și în criză de reprezentativitate. A fost doar bățul pe care președintele l-a băgat prin gard, așa cum s-a spus, instigând cetățenii împotriva reprezentaților aleși sau a fost un mod de a-l face pe cetățean conștient că el deține puterea și, mai mult decât atât, are și posibilități de expresie?

Preocupați de cotidian, analiștii au pierdut vederea de ansamblu. Ceea ce a fost tratat în notă de cancan politic dâmbovițean s-a dovedit a fi o strategie durabilă de scoatere a cetățeanului din individ, de ieșire din adormire. Traian Băsescu ”Scandalagiul” a fost, în fapt, un rol vital pentru dezmorțirea civismului și menținerea alertei cetățenești. ”Traian Băsescu contra Statului” a fost partitura riscantă, dar extrem de eficace, care a pus fiecare cetățean într-o postură neobișnuită după 1989: aceea de critic arțăgos al structurii menținute din banii lui de taxe si impozite. De la cearta cu vânzătorul de aprozar, comună chiar și în perioada comunismului, românul generic trebuia să treacă la nivelul superior: la cearta cu președintele, cu premierul, cu miniștrii, cu statul anchilozat și viclean.

I-a ieșit jocul? Ca să răspundem la această întrebare e suficient să observăm faptele în dinamica lor. La sfârșitul lui 2009, când Traian Băsescu încă se putea pune în fruntea oștilor revoltate, a fost probabil ceva natural ca românii să răstoarne în favoarea lor o situație periculoasă. La sfârșitul lui 2014, când nimeni, nici măcar Traian Băsescu, nu a mai condus armata nemulțumiților, turbionul revoltei s-a pus în mișcare singur și a întors deznodământul, parcă după o lecție bine învățată.

* Acesta este doar un episod dintr-o serie de articole pe care mi-am propus să le public la sfârșitul celui de al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Încerc să pun o lumină nouă asupra unor merite ale actualului președintelui, care abia acum pot fi mai bine observate.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22