De același autor
România se dărîmă sub ambiţiile megalomanice ale unui individ care şi-a pierdut orice urmă de raţiune şi control şi care reuşeşte să-şi impună nebunia unei haite lipsite de cel mai elementar discernămînt dar îmbătată de iluzia că poporul a învestit-o cu puteri discreţionare.
Decăderea morală a ajuns un flagel care a infectat mai toate palierele existenţiale ale societăţii româneşti.
Ar fi superficial să căutăm rădăcinile acestei stări de fapt doar în evoluţia nefericită din ultimii 27 de ani. Este deja un loc comun să aruncăm vina pe ceilalţi 45 de ani de comunism care ne-au pervertit sufletele. „Revoluţia borfaşilor” este expresia ultimă a ticăloşiei generalizate, manifestată împotriva naţiunii de către cei pe care aceasta i-a ales să o reprezinte.
“Am făcut treisprezece ani de puşcărie pentru un popor de idioţi”. Am mai scris despre această afirmaţie gravă, aparent denigratoare, ofensatoare, jignitoare, calomniatoare, a lui Petre Ţuţea, care loveşte ca o ghioagă în însăşi esenţa fiinţei poporului nostru. Nu mă pot abţine să nu reiau, sub formă de citat şi pentru cei care nu au avut acces la textul de atunci, gîndurile care mi-au însoţit acele reflecţii:
„Cînd aflăm că afirmaţia de mai sus i se datorează lui Petre Ţuţea nu o mai putem judeca în cheia suficienţei derizorii care ni se oferă pe toate canalele de comunicare. Ştim ce patriotism profund a animat întreaga viaţă a lui Ţuţea. Ştim că el vine din vremile cînd ideea de jertfă avea sens şi că aceasta îşi trăgea seva din iubire. Ştim că sacrificiul lui a fost făcut pentru credinţa în virtuţile acestui popor. Ştim că întreaga lui viaţă a fost devotată ridicării sale spirituale şi doar o revelaţie finală a zădărniciei l-a putut îndrepta către o atît de tragică concluzie. Nu cinismul ei ar trebui să ne cutremure, ci inexprimabila durere pe care trebuie să o fi avut în suflet cînd a lăsat să-i scape acest gînd. Tragedia care i-a cutremurat sufletul cînd s-a aflat pe patul morţii nu este cu nimic mai prejos decît tragedia întregii sale vieţi. Tocmai de aceea se cuvine să ne cutremurăm în faţa acestei afirmaţii, pe care cei mai mulţi au încercat discret să o strecoare sub preş.”
Oare chiar sub formă de idioţenie trebuie înţeleasă pasivitatea anestezică pe care o afişează nonşalant cea mai mare parte a populaţiei României? Nu cumva această apreciere poate apărea totuşi ca nefondată în condiţiile în care acceptăm ideea (de bun simţ) că atitudinea populaţiei este una normală în condiţiile în care fiecare este dator să-şi vadă de treburile sale, între aceştia fiind şi aceia pe care poporul i-a învestit cu „mersul ţării”?
Chiar aşa să stea lucrurile? Răspunsul ar fi evident afirmativ pentru o societate normală, pentru o societate care în curgerea istoriei şi-a consolidat un sistem de valori bazate pe principii aplicate şi verificate în sute de ani, iar normalitatea a putut să se construiască într-un fel firesc, fără să atragă atenţia în mod ostentativ că ar fi ceva deosebit. România nu a beneficiat, din păcate, decît de extrem de scurte perioade de normalitate în istoria sa. Este arhicunoscut, chiar dacă discutabil, clişeul cu dezvoltarea liniştită a occidentului sub pavăza opririi valurilor de barbarie care se revărsau pe teritoriile noastre, cu cei care îşi puteau construi liniştiţi catedrale, palate şi săli de teatru în vreme ce noi ne retrăgeam pîrjolind totul în calea năvălitorilor sau ţinîndu-le piept cu preţul agoniselilor şi vieţilor. Sigur că în asemenea situaţii nu mai puteau exista nici timpul şi nici resursele pentru ceea ce putea fi edificat în virtutea conceptului lărgit de educaţie.
Pot presupune, fără teama de a greşi prea mult, că toate racilele actuale ale societăţii româneşti îşi au originile strîns legate de lipsa educaţiei civice, acea educaţie care nu se confundă cu alfabetizarea sau acumularea de cunoştinţe practice, ci care se dezvoltă îndelung în cadrul unui sistem de învăţămînt cu ramificaţii spre cele mai ascunse unghere ale sensibilităţii oamenilor. Nu de puţină vreme se observă cum au fost distruse aceste unghere de propaganda deşănţată şi îndoctrinarea sistematică din vremea comunistă care a dus la intoxicarea populaţiei la nivele inimaginabil de josnice prin mistificarea realităţii şi prezentarea ei în culori total diferite de cele adevărate. Au trebuit mulţi ani în perioada respectivă pentru a se ajunge la asemenea rezultate şi probabil că ar fi necesari de două ori pe atît pentru revenirea măcar la nivelul de conştiinţă civică din perioada de constituire a României Mari.
Dar cine să o facă? Continuatori fideli ai procedeelor de îndobitocire duse la perfecţiune de ideologii comunişti, nici unul dintre conducătorii ultimilor 27 de ani nu a schiţat măcar un plan de aşezare pe alte baze ale sistemelor de educaţie civică. În zilele noastre apare desuetă orice formă de patriotism în care cineva să fie dispus să-şi dea viaţa pentru promovarea unor valori civice şi morale care să asigure persistenţa unei civilizaţii autentice, dar chiar atît de jos să se ajungă încît să nu ne mai pese nici măcar de cele care ne afectează în cel mai direct şi distrugător mod viaţa de zi cu zi?
Distrugerea cu bună ştiinţă a conştiinţei civice este una dintre marile ticăloşii care pîrjolesc şi sufocă România zilelor noastre. Formarea acesteia este un proces extrem de îndelungat şi complex care nu poate fi declanşat în lipsa unui sistem de învăţămînt coerent şi complementar promovării valorilor morale ale celor şapte ani de acasă şi ale educaţiei din familie. Nu e locul şi momentul lărgirii discuţiei despre valorile familiei care se află acum sub alte asedii şi pervertiri (mai ales că subiectul este hiperdiscutat), dar ţin să accentuez că mă refer la educaţia pe care tinerii ar trebui să o primească de la cea mai fragedă vîrstă din partea celor care sunt învestiţi de societate, individual şi instituţional, cu creşterea şi educarea lor. Pe măsura integrării în societate aceştia intră în raza de acţiune a formatorilor şi propagatorilor profesionişti de opinie care activează în mediile clasice: presă, audiovizual, locuri şi instituţii publice etc. Aceştia vizează cu precădere persoanele cu un nivel redus de educaţie şi discernămînt (din păcate majoritare şi....în continuă creştere, prin grija sistemului). Primul semnal este modalitatea brutală în care se stabilesc relaţiile dinte semeni, lipsa celei mai mici doze de bun-simţ sau empatie pentru interlocutor atunci cînd se declanşează controverse. Violenţa verbală, care uneori degenerează şi în forme mai grave, felul în care aceasta este tolerată şi chiar amplificată de autorităţi şi aşa-zişii reprezentanţi ai ordinii publice, este tot rezultatul ticăloşiei cu care este tratată populaţia de rînd, şcolile neaplecîndu-se deloc asupra acestor aspecte de educaţie socială.
Apariţia unei puzderii de instituţii aşa-zise de educaţie, în realitate simple magazine de diplome (nu „fabrici” cum s-a încetăţenit să li se spună, căci procesul de fabricaţie ar presupune un efort constructiv, ceea ce nu este cazul) a constituit un proces deliberat menit să coboare în derizoriu orice ar putea îmbunătăţi nivelul de înţelegere a realităţii şi de conştientizare a uniformizării conştiinţelor, astfel încît să nu mai existe diferenţe între o diplomă de 4 clase şi una de doctorat şi să nu mai conteze instituţiile de la care au fost dobîndite. Aşa cum pe vremuri Aneta Spornic se mîndrea că a ajuns ministru al învăţămîntului fără să aibă nevoie să înveţe vreo limbă străină, tot aşa urmaşii ei de ieri şi de azi s-au străduit să impună un sistem care să mimeze doar actul educaţional, reducîndu-l la eliberarea cît mai multor diplome care să mascheze incompetenţe dintre cele mai nocive. Aveţi vreun alt cuvînt decît „ticăloşie” ca să denumiţi această formă de degradare şi dezumanizare instituţionalizată a unui întreg popor pentru care „valori” ca imoralitatea, făţărnicia, josnicia, mitocănia, bădărănia, minciuna, impostura, hoţia sau prostia mascată în şmecherie harnică sunt promovate pe post de chei ale succesului, ale recunoaşterii sociale şi devin condiţii cvasiobligatorii pentru avansarea în ierarhia publică?
Numai permanenta perfecţionare a „sistemului ticăloşit” a putut duce la puciul parlamentar din 2012 continuat cu „marţea neagră”, momente care au marcat începutul „revoluţiei borfaşilor” şi asaltul ulterior neîntrerupt al acestora împotriva instituţiilor, principiilor şi valorilor statului de drept. Deşi extrem de şubredă şi precară, inhibata noastră justiţie (care începuse cu timiditate să aplice cîte o lege, fiind totuşi încă foarte departe de a face cu adevărat dreptate) a apărut ca unul dintre cei mai de temut adversari ai ticăloşiei, care trebuia anihilat încă din faşă; cea mai simplă metodă s-a găsit a fi schilodirea aparatului de lucru al acesteia, respectiv a sistemului legislativ, devenit stufos, contradictoriu şi inoperant; aici se înscrie şi imensa tevatură iscată de înlocuirea codurilor de bază (civil şi penal, care datau, cu actualizările impuse de trecerea timpului, încă de pe vremea lui Cuza), proces care nici după trecerea multor ani de la activare nu lasă să se întrevadă vreun rezultat pozitiv; degringolada se accentuează pe zi ce trece, frecvenţa şi numărul modificărilor (majoritatea ticăloase) la codurile recent adoptate depăşind cu mult pe cele care s-au făcut în ultimul secol şi jumătate, incluzînd şi perioada comunistă. Exemplele pot să nu mai contenească, dar dintre toate cred că se detaşează sistemele de imunităţi şi sofisticatele proceduri (legale) de statuare a privilegierii ticăloşilor în faţa celorlalte categorii de cetăţeni (mai mult sau mai puţin oneşti, vorba lui Nenea Iancu).
Să nu trecem neobservată nici perpetuarea dejecţiilor şi dejectorilor care se revarsă din majoritatea televiziunilor sub atenta supraveghere a unei instituţii port-drapel a ticăloşiei, formată din persoane care, atunci cînd vor ajunge să nu mai prezinte interes la administrarea ciolanului, se vor putea simţi copleşite de ruşine.
S-ar putea presupune că un nivel academic de instrucţie oferă garanţia exerciţiului liber al conştiinţei şi caracterului şi preîntîmpină eficient alunecarea în ticăloşie, dar cu siguranţă existenţa scrisorii numerosului grup de intelectuali adresată Comisiei Europene în vara lui 2012 pentru susţinerea puciului parlamentar nu constituie un bun exemplu în susţinerea acestei teze, dar demonstrează că lipsa de caracter nu cunoaşte limite şi nu este neapărat condiţionată de lipsa unei instrucţii elevate.
După această enumerare, deloc exhaustivă, a cîtorva forme de ticăloşie la care a fost şi este supusă populaţia României, avem dreptul să ne întrebăm dacă ar fi putut avea şi o altă şansă decît să apară ca o masă amorfă lipsită de opinie şi atitudine. Demonstraţiile din februarie constituie o fericită excepţie, dar e posibil să fie doar aceea care confirmă regula. Ştim la ce trebuie să ajungem, dar cu ce începem? Sunt convins că fiecare are cîte un răspuns. Importante vor rămîne însă doar răspunsurile celor care au şi dorinţa şi posibilitatea să acţioneze. Faptul că unora dintre cei mai acerbi promotori ai ticăloşiei li s-a oferit liniştea unei meditaţii ce poate îndemna la reflecţie poate lăsa o speranţă în găsirea căilor concrete de ieşire la liman.
PS. Înainte de votarea moţiunii de cenzură se vehicula ideea că există totuşi în PSD şi oameni lucizi şi cu urme de bun simţ care vor conştientiza gravitatea demersului şi nu îl vor susţine. Modul în care au decurs lucrurile a dovedit, o data în plus, că asemenea oameni nu există în PSD, că acest aşa zis partid nu este decît o adunătură de ticăloşi compusă exclusiv din persoane legate între ele doar de interese mafiote şi fără nici cea mai vagă legătură cu cei care i-au ales (ar fi absurd să ne mai gîndim şi la reprezentativitate), condusă de exponenţi ai răului din ce în ce mai nocivi. Mă gîndesc cu spaimă la cum va arăta următorul.
PPS. Nu am pretenţia că vreuna din ideile expuse în acest text reprezintă vreo noutate, ba aş putea accepta acuza că nu sunt decît văicăreli fără rost, dar nutresc totuşi speranţa că am găsit încă o formă de a le repeta pînă cînd cine trebuie le va auzi şi le va lua în serios....mai ales că soluţiile sunt la mintea cocoşului....dacă are....sînge în instalaţie. Ultima întrebare s-ar putea referi la cine vrea şi se simte în stare să-şi asume rolul cocoşului.
