De același autor
Sărbătorile creștine, la noi, sunt doar o sincopă în mersul isteriei naționale – nimic din spiritul lor nu trece măcar o zi sau două dincolo de zilele date libere de lege.
România îmi pare stranie și înfricoșătoare în zilele de sărbători. E ca și cum un balamuc aglomerat cu figuri din Hieronymus Bosch se cufundă brusc, pentru două zile (doar două!), în liniște. Sărbătorile românești sunt un fel de armistițiu rece într-o casă de nebuni; un fel de lințoliu greu, căzut peste o incintă plină cu isterici. Nimeni nu se vindecă în aceste zile, nimic din alcătuirea deșănțată a lumii românești nu se schimbă, atâta doar, toată lumea își trage sufletul ca s-o ia de la capăt. Până sâmbătă, țara toată e numai înjurături, blesteme, mușcături turbate, pușcării, bale, venin, pestilenții și televizoare. Duminică și luni, tăcere absolută, doar murmur de îngeri. Bestiarul întreg se retrage pe te miri pe unde și scena e preluată de imnografi înaripați. Marți, îngerii capătă un șut în fund și menajeria revine în arenă neschimbată - din nou infernul! O luăm de la capăt.
O să-mi spuneți, probabil, că în orice oraș european o plimbare în prima de zi de Paști ori în ziua de Crăciun este ca o ieșire în spațiul extraterestru – totul e nemișcat, sub o liniște colosală. Doar că această „nemișcare“ de sărbătoare este firească într-un ritm normal, omenesc, al lumii. Într-un spațiu ca România noastră (zic „noastră“ nu pentru că ne aparține, ci pentru că noi am făcut-o așa), însă, repaosul sărbătorilor creștine îmi pare amenințător. El e oricum compromis de urâțenia de dinainte și stă, inevitabil, sub amenințarea urâțeniei ce-i urmează. Sărbătorile creștine, la noi, sunt doar o sincopă în mersul isteriei naționale – nimic din spiritul lor nu trece măcar o zi sau două dincolo de zilele date libere de lege. Atunci, la ce bun sărbătorile? Cei mai mulți spun că „se odihnesc“ de sărbători. Foarte bine. Se odihnesc, oricum, două zile tot la câte cinci lucrate, dar e bine să fii odihnit în general, așa că odihna e binevenită oricând și în orice cantitate. Îmi permit, totuși, să obiectez timid: nu poate exista odihnă în mijlocul furtunii, doar pentru că te afli, un minut, în ochiul ei, acolo unde se zice că se aude golul și nu se clintește nimic. Unii numesc „liniște“ scurtele perioade în care danțul smintelii se oprește, pentru că ceva mai multă lume decât de obicei merge la biserică. Dar ce liniște e asta, când știi că peste un ceas sau două reîncepe nebunia? După ce te zbați în delir turbat, nu te poți liniști la comandă, pentru ca apoi să reîncepi, la ora fixă, delirul. Sufletul nu funcționează așa. Sufletul e inerțial – după zbucium e nevoie de un timp oarecare pentru așezare, iar liniștea vine doar dacă știi că nebunia a încetat. Pentru ca nebunia să înceteze și sărbătorile să ajungă să aibă rostul lor – adică să modifice lumea puțin câte puțin după spiritul lor, încetând să mai fie o excepție de calendar, ci o stare tot mai obișnuită de „har și pace“ (vorba Sfântului Apostol Pavel) spre care să tindem cu toții tot timpul - e nevoie să privim în jur cu alți ochi. Cu ochii cuiva care vede ceva uluitor de nou. Cu ochii lui Petru.
Evanghelia după Luca ne spune că femeile care s-au dus a treia zi după răstignire la mormânt s-au întâlnit cu îngerii și au văzut că mormântul Lui e gol. Tulburate, au revenit în fața ucenicilor, care erau debusolați după sfârșitul tragic al Învățătorului lor, ca să le spună că mormântul e gol. Le-au spus femeile, de asemenea, că vorbiseră cu doi îngeri care le-au spus că Iisus înviase. „Cuvintele acestea au părut înaintea lor [a ucenicilor – n.m.] ca o aiurare și nu le-au crezut“, zice evanghelistul. Nu vă gândiți doar la misoginismul unei societăți arhaice, gândiți-vă că ucenicii erau pentru prima dată singuri și se confruntau cu împlinirea acelor evenimente colosale despre care, teoretic, știau că se vor întâmpla. Începeau să vadă că se întâmplă ceea ce știau că se va întâmpla. Chiar și așa, tot aveau dificultăți să creadă. Petru, cel dintâi, a dat fuga la mormânt. A văzut mormântul gol și „a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase“. Uimirea lui Petru, după ce cu propriii săi ochi a văzut „giulgiurile singure zăcând“, trebuie că a fost formidabilă. Sigur, bănuise că așa se va întâmpla, dar, acum, ochii săi văzuseră. Uimirea era generată nu de ceva neașteptat, ci de potrivirea dintre ceea ce fusese profețit și ceea ce se întâmpla. Nimic nu egalează intensitatea uimirii pe care cineva o are când vede că o profeție se realizează!
Nu peste mult timp, Petru va vedea încă și mai departe. Îngeri, emisari și, în cele din urmă, voința Domnului îl duc pe Petru în casa sutașului roman Cornelius. Acest credincios va fi primul neevreu botezat întru Cristos și, cu asta, noua Biserică se deschide lumii întregi. Până atunci, Petru respectase cu strictețe interdicția de a intra în casa cuiva de alt neam. În plus, Petru nu mâncase niciodată ceva „necurat“, după preceptele evreiești, și i s-a revelat că ceea ce Dumnezeu spune că e curat acoperă o arie gastronomică mult mai largă decât ceea ce știa el, din tradiție. O lume nouă începuse să se deschidă în fața apostolului. În fața ochilor lui, o întreagă tradiție se prăbușea și o vastă noutate, mult mai complexă și mult mai bogată, devenea lumea lui. Nu e greu să înțelegem că ceea ce a văzut Petru mergând acasă la Cornelius și botezându-l a avut asupra sa impactul pe care descoperirea unor noi continente le poate avea asupra cuiva care e convins că există doar continentul pe care trăiește. Ochii lui Petru privind mormântul gol și, mai apoi, privind interiorul casei romanului Cornelius sunt ochii care au văzut cele mai mari noutăți pe care un muritor le poate vedea în timpul vieții sale.
Ar fi splendid să folosim liniștea sărbătorilor nu doar pentru a ne odihni, ci și pentru a ne antrena ochii, astfel încât, aidoma lui Petru, în prima zi de după, să vedem lumea ca pe o formidabilă noutate. Dacă ne întoarcem la ale noastre convinși că vor fi cum le-am lăsat, iarăși am ratat sărbătorile. Indiferent cât suntem de odihniți.