Liniștea stranie a sărbătorilor românești și ochii lui Petru

Sever Voinescu 14.04.2015

De același autor

Sărbătorile creștine, la noi, sunt doar o sincopă în mersul isteriei naționale – nimic din spiritul lor nu trece măcar o zi sau două dincolo de zilele date libere de lege.

 

România îmi pare stranie și înfricoșătoare în zilele de sărbători. E ca și cum un bala­muc aglomerat cu figuri din Hieronymus Bosch se cufundă brusc, pentru două zile (doar două!), în liniște. Sărbătorile românești sunt un fel de armistițiu rece în­tr-o casă de nebuni; un fel de lințoliu greu, căzut pes­te o incintă plină cu is­te­rici. Nimeni nu se vindecă în aceste zile, nimic din al­cătuirea deșănțată a lumii ro­mânești nu se schimbă, atâta doar, toată lumea își trage sufletul ca s-o ia de la capăt. Până sâmbătă, țara toată e numai înjurături, bles­teme, mușcături turbate, pușcării, ba­le, ve­nin, pestilenții și televizoare. Du­mi­ni­că și luni, tăcere absolută, doar murmur de în­geri. Bestiarul întreg se retrage pe te miri pe unde și scena e preluată de im­no­grafi îna­ripați. Marți, îngerii capătă un șut în fund și menajeria revine în arenă ne­schimbată - din nou infernul! O luăm de la capăt.

 

O să-mi spuneți, probabil, că în orice oraș european o plimbare în prima de zi de Paști ori în ziua de Crăciun este ca o ieșire în spațiul extraterestru – totul e nemișcat, sub o liniște colosală. Doar că această „ne­mișcare“ de sărbătoare este firească într-un ritm normal, omenesc, al lumii. Într-un spațiu ca România noastră (zic „noastră“ nu pentru că ne aparține, ci pentru că noi am făcut-o așa), însă, repaosul săr­bă­to­ri­lor creștine îmi pare amenințător. El e ori­cum compromis de urâțenia de di­na­in­te și stă, inevitabil, sub amenințarea urâțeniei ce-i urmează. Sărbătorile creștine, la noi, sunt doar o sincopă în mersul isteriei na­țio­nale – nimic din spiritul lor nu trece mă­car o zi sau două din­colo de zilele date libere de lege. Atunci, la ce bun săr­bă­torile? Cei mai mulți spun că „se odihnesc“ de săr­bători. Foarte bine. Se odih­nesc, oricum, două zile tot la câte cinci lucrate, dar e bine să fii odihnit în ge­ne­ral, așa că odihna e bi­ne­ve­nită oricând și în orice can­titate. Îmi permit, totuși, să obiectez ti­mid: nu poate exista odihnă în mijlocul fur­tunii, doar pentru că te afli, un minut, în ochiul ei, acolo unde se zice că se aude golul și nu se clintește nimic. Unii numesc „liniște“ scurtele perioade în care danțul smintelii se oprește, pentru că ceva mai mul­tă lume decât de obicei merge la bi­se­rică. Dar ce liniște e asta, când știi că pes­te un ceas sau două reîncepe nebunia? Du­pă ce te zbați în delir turbat, nu te poți li­niști la comandă, pentru ca apoi să re­în­cepi, la ora fixă, delirul. Sufletul nu func­țio­nează așa. Sufletul e inerțial – după zbu­­cium e nevoie de un timp oarecare pentru așezare, iar liniștea vine doar dacă știi că nebunia a încetat. Pentru ca nebunia să în­ceteze și sărbătorile să ajungă să aibă ros­tul lor – adică să modifice lumea puțin câ­te puțin după spiritul lor, încetând să mai fie o excepție de calendar, ci o stare tot mai obișnuită de „har și pace“ (vorba Sfân­tului Apostol Pavel) spre care să tin­dem cu toții tot timpul - e nevoie să privim în jur cu alți ochi. Cu ochii cuiva care ve­de ceva uluitor de nou. Cu ochii lui Petru.

 

Evanghelia după Luca ne spune că fe­mei­le care s-au dus a treia zi după răstignire la mormânt s-au întâlnit cu îngerii și au vă­zut că mormântul Lui e gol. Tulburate, au revenit în fața ucenicilor, care erau de­bu­solați după sfârșitul tragic al În­vă­ță­to­rului lor, ca să le spună că mormântul e gol. Le-au spus femeile, de asemenea, că vor­biseră cu doi îngeri care le-au spus că Iisus înviase. „Cuvintele acestea au părut îna­intea lor [a ucenicilor – n.m.] ca o ai­u­rare și nu le-au crezut“, zice evan­ghe­lis­tul. Nu vă gândiți doar la misoginismul unei societăți arhaice, gândiți-vă că uce­ni­cii erau pentru prima dată singuri și se con­fruntau cu împlinirea acelor eve­ni­men­te colosale despre care, teoretic, știau că se vor întâmpla. Începeau să vadă că se în­tâmplă ceea ce știau că se va întâmpla. Chiar și așa, tot aveau dificultăți să creadă. Petru, cel dintâi, a dat fuga la mormânt. A văzut mormântul gol și „a plecat, mi­rându-se în sine de ceea ce se în­tâm­plase“. Uimirea lui Petru, după ce cu pro­priii săi ochi a văzut „giulgiurile singure zăcând“, trebuie că a fost formidabilă. Si­gur, bănuise că așa se va întâmpla, dar, acum, ochii săi văzuseră. Uimirea era ge­ne­rată nu de ceva neașteptat, ci de po­tri­virea dintre ceea ce fusese profețit și ceea ce se întâmpla. Nimic nu egalează in­ten­si­tatea uimirii pe care cineva o are când vede că o profeție se realizează!

 

Nu peste mult timp, Petru va vedea încă și mai departe. Îngeri, emisari și, în cele din urmă, voința Domnului îl duc pe Petru în casa sutașului roman Cornelius. Acest cre­dincios va fi primul neevreu botezat întru Cristos și, cu asta, noua Biserică se des­chide lumii întregi. Până atunci, Petru res­pectase cu strictețe interdicția de a intra în casa cuiva de alt neam. În plus, Petru nu mâncase niciodată ceva „necurat“, du­pă preceptele evreiești, și i s-a revelat că ceea ce Dumnezeu spune că e curat aco­peră o arie gastronomică mult mai largă decât ceea ce știa el, din tradiție. O lume no­uă începuse să se deschidă în fața apos­tolului. În fața ochilor lui, o întreagă tra­diție se prăbușea și o vastă noutate, mult mai complexă și mult mai bogată, devenea lumea lui. Nu e greu să înțelegem că ceea ce a văzut Petru mergând acasă la Cor­ne­lius și botezându-l a avut asupra sa im­pac­tul pe care descoperirea unor noi con­ti­nente le poate avea asupra cuiva care e con­vins că există doar continentul pe care trăiește. Ochii lui Petru privind mor­mân­tul gol și, mai apoi, privind interiorul ca­sei romanului Cornelius sunt ochii care au vă­zut cele mai mari noutăți pe care un mu­ritor le poate vedea în timpul vieții sale.

 

Ar fi splendid să folosim liniștea săr­bă­to­ri­lor nu doar pentru a ne odihni, ci și pen­tru a ne antrena ochii, astfel încât, aidoma lui Petru, în prima zi de după, să vedem lu­mea ca pe o formidabilă noutate. Dacă ne întoarcem la ale noastre convinși că vor fi cum le-am lăsat, iarăși am ratat săr­bă­to­ri­le. Indiferent cât suntem de odihniți.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22