De același autor
A plătit V.V.Ponta?
Unul dintre cele mai recente merite ale societății românești este acela că nu s-a lăsat mințită de V.V.Ponta. Sau, mai bine spus, după ce a fost mințită o dată, în 2012, nu s-a mai lăsat mințită a doua oară, în 2014. E drept, și V.V.Ponta a mințit gros, violent, arogant – era greu să-l mai crezi. Dar asta nu alterează în nici un fel meritul societății românești, care a înțeles că, după i-a dat totul (peste 60% în 2012), acum trebuia să-l oprească în avîntul său spre faraonism. După ce a eșuat în proiectul său prezidențial, însă, omul a început să joace o altă piesă ipocrită: e spășit, își cere scuze, îl respectă pe Iohannis, luptă cu corupția, remaniază, îi iubește pe românii din diaspora, spune tuturor că și-a plătit păcatele, deși rămîne neclar cum anume. Arogant în continuare, V.V.Ponta crede că ratarea celui mai înalt fotoliu în stat e o plată. Serios? Omul e prim-ministru, șef de mare partid, are la degetul mic o solidă majoritate parlamentară, e pe mai departe slujit abject de propagandiști răi ca niște dobermani și de intelectuali mieroși ca niște șerpi. Arată el a om care a plătit pentru păcatele lui?
De fapt, V.V.Ponta nu a pierdut nimic din ce avea. A pierdut ceva ce vroia să aibă și nu a mai putut avea, dar asta nu e plată. În toată lumea asta, plata înseamnă că înstrăinarea a ceva ce ai deja. De pildă, un președinte de țară poate plăti cu pierderea președinției. Dar un prim-ministru nu poate plăti cu pierderea președinției. V.V.Ponta ar plăti, politic, dacă nu ar mai fi prim-ministru sau dacă nu ar mai fi șeful pesedeilor. Să ne imaginăm că eu sau dumneavoastră am fi greșit ceva și ar trebui să plătim. De pildă, ne-am mișcat neglijent într-un magazin și am spart o vitrină. O putem plăti spunînd ”aș fi vrut să cumpăr ceva de dumneavoastră din magazin, îmi cer scuze că v-am spart vitrina, nu mai cumpăr și așa plătesc ce am făcut”? Pe cît de absurdă ar fi această replică, pe atît de absurdă este pretenția lui V.V.Ponta că a plătit nefiind președintele României, deși nu a fost niciodată președintele României. Și Elena Udrea ar putea invoca ratarea președinției ca o plată pentru păcatele ei, care or fi ele, la fel și Tăriceanu, Macovei sau Brânză. Dacă acceptăm asta, și eu și dumneavoastră putem invoca de acum înainte că am plătit păcatele noastre pentru că nu sîntem președinți ai României. Eșecul prezidențial te spală de orice, în mintea lui Ponta. Neîmplinirea unui vis, totuși, nu e o plată – o plată este pierderea unui ceva pe care îl ai. Eu sînt prea subiectiv ca să pot spune dacă V.V.Ponta a păcătuit sau nu, căci i-am fost tot timpul adversar politic, dar sînt suficient de obiectiv să pot spune că nu a plătit nimic. Din căte știu, nici măcar vacanțele, dar asta e o altă discuție. Poate, de acum înainte, va plăti. În orice caz, văd că noua temă a propagandei pontiste este aceea de a ne convinge că Ponta a plătit, săracul, că n-a ajuns președinte, dar a rămas prim-ministru. Da, amară plată!
Buna credință – răspunsul ironic dat unei minciuni
Cel mai recent act al acestei farse, pe care Ponta o joacă fără să clipească, a fost scrisoarea către Rectorul Universității București, prin care reununță la doctorat. Și, constat, asta pare să-i meargă. Mulți oameni par impresionați de acest gest. Eu, rîd. Îl știu suficient de bine pe V.V.Ponta ca să nu mă las păcălit. Dar, în fine, resursele de bună credință ale societății noastre, uneori ascunse, alteori vizibile, uneori reduse, alteori infinite, par a se mobiliza acum în favoarea lui. Nu zic întîmplător bună-credință. Mie mi se pare că fraza cheie în scrisoarea pe care V.V.Ponta o scrie Rectorului este: ”Nu am făcut acest lucru (renunțarea la doctorat – n.m.) pentru că m-am considerat de bună credinţă în argumentele mele la momentul apariţiei contestării şi nu am vrut să amestec planul pur profesional cu cel politic.” Și, simetric, Universitatea București îi răspunde: ”Am apreciat sinceritatea tonului din scrisoarea dumneavoastră şi buna-credinţă cu care, acum, luaţi în considerare demersul Universităţii din Bucureşti şi decizia Comisiei de Etică din 2012”. Vă amintiți, este vorba despre comisia care l-a declarat pe V.V.Ponta plagiator și a propus Ministerului retragerea titlului de doctor. Decizie pe care Ponta nu a recunoscut-o, afirmînd că nu comisia de etică a Universității are dreptul să se propunțe, ci o comisie de la Minister, pe care a abuzat-o în cel mai stalinist chip, tăindu-i lumina și schimbîndu-i rapid componența. Ironia mușcătoare a Universității mi se pare evidentă și bine venită. Ponta zice că a fost de bună credință cînd a plagiat și a explicat, Universitatea zice că apreciază buna credință a lui Ponta de acum, cînd ia în considerare decizia de plagiat a Comisiei de Etică. În orice caz, în ambele fraze, reperul este ”buna credință”.
În drept, buna credință este un concept extrem de important. Îl găsim operînd, practic, în toate ramurile dreptului, de la dreptul civil la dreptul penal, de la dreptul substanțial la dreptul procedural, de la dreptul intern la cel internațional, pentru că evaluarea juridică a acțiunilor omenești este foarte apropiată de morală, iar buna credință este unul dintre acele concepte ”punte” între drept și etică. Este, dacă vreți, instrumentul juridic pus la îndemîna judecătorului pentru a apăra oamenii onești de formalismul excesiv al dreptului pe care îl pot specula cei neonești. Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului este protejarea, în orice situație, a bunei credințe. S-au scris cărți întregi și s-au făcut zeci de doctorate (pe bune!) despre buna credință – ele pot fi oricînd citite la Facultatea de Drept. Ideea fundamentală a bunei credințe este că o poate invoca util în apărarea sa doar cel care a acționat firesc și moral, în baza lucrurilor pe care le știa. În mare, buna credință din drept echivalează cu sinceritatea din morală. Un exemplu simplisim, de școală, despre felul în care operează buna credință: Știu că X e proprietarul unui bun cînd îl cumpăr. După ce îl cumpăr, aflu că, de fapt, X nu era proprietar, așa cum eu am crezut, ci Y, care mi-l cere înapoi. Legea mă protejează pe mine, în sensul că bunul rămîne la mine, dar și pe Y, în sensul că X îi datorează valoarea bunului și alte eventuale despăgubiri. Dacă, însă, aveam cea mai mică bănuială că bunul nu este al lui X și totuși l-am cumpărat, nu mai puteam invoca buna credință și legea nu mă mai proteja, așa că trebuia să restitui bunul lui Y. Acuma, să ne amintim scandalul plagiatului. Să ne amintim atitudinea lui Ponta în legătură cu acest episod, să ne amintim interviurile sale de la Antena 3 ori de la RTV, dar și interviurile sale din presa străină. Să ne amintim abuzurile miniștrilor educației Pop și Andronescu în legătură cu acest subiect. Teza lui Ponta era că doctoratul său este foarte corect și că totul este o invenție a lui Băsescu. Sigur că Ponta știa bine ce făcuse. Nu a fost singura dată, după cum s-a dovedit ulterior. Unde e buna credință?
Propunere de doctorat
Felul în care primul-ministru manevrează chestiunea bunei credințe și chestiunea plății dovedește că Ponta cel de azi este exact același cu Ponta cel de ieri. Habar n-am cum va fi Ponta cel de mîine. Poate că un episod doctroal i-ar prinde bine, în condițiile anunțate de el – adică face doctoratul cînd se lasă de politică. Și dacă tot s-a hotărît să facă un doctorat pe bune, ar fi bine să ia în considerare oferta Alinei Mungiu (care s-a oferit să-i conducă ea doctoratul, că impecabilul e băiat deștept și poate!). Să facă sub conducerea ei o teză despre buna credință. Sau despre plată. Nu vă grăbiți să vă amuzați. Ar fi o teză de mare succes, sînt sigur. Aș plăti cu bună credință prețul cărții care va rezulta din acest doctorat.
