De același autor
Urechea de tinichea a justiției române nu se dezminte: oamenii care n-au reușit de atâția ani să producă public o motivație convingătoare pentru regimul lor special de pensionare, ci doar discuții colaterale infantile și argumente ilogice, enervând la culme întreaga societate și delegitimând profesia ca atare, dau iar cu bâta în baltă. Cei trei judecători supremi din dosarul Ursu nu s-au putut abține să-și semnalizeze incultura istorică – iar într-un sens mai larg, chiar profesională – și au redactat o motivare ofensatoare intelectual pentru cine e interesat chiar și la nivel amator de viața publică în postcomunism. Partea tragică e că, după toate semnele, nici măcar nu-s rău intenționați, ci pur și simplu nu pot depăși o anumită mediocritate de grup datorată ochelarilor de cal cu care cresc de când sunt mici, în facultate și pe băncile INM.
Sunt două planuri de analiză aici. Unul e strict cel care ține de faptele indivizilor incriminați și care se pare că „n-au putut fi dovedite”. E posibil, eu n-am informațiile pentru a-mi face o părere pentru că, onest, n-am parcurs filă cu filă dosarul. S-a judecat prost ori procurorii au instrumentat prost? Orice e posibil. Sau, poate, nu era din start realist ca pe legile actuale cei care patronau din partea Securității comuniste un sistem represiv și dădeau Miliției sugestii discrete, dar obligatorii să fie făcuți responsabili legal, dacă n-au pus mâna direct la comiterea crimei ori n-au semnat acte „torturați-l pe ăla” (evident, nimeni nu făcea asta în anii ’80). Dacă o fi așa, atunci mai curând către Parlament trebuie să arătăm cu degetul, pentru că în 30 de ani nu a făcut legi mai clare. (Și să nu uităm că totuși în cazul Ursu doi colonei de Miliție și un killer-borfaș au fost condamnați definitiv și au plătit despăgubiri, deci nu e un dosar mușamalizat, cum spun unii; făptașii direcți au fost pedepsiți).
Dacă judecătorii supremi n-au găsit conexiunea cu cei aflați deasupra milițienilor, asta e: și în alte țări au mai fost achitări de lideri politici sau din poliția secretă. Problema mare apare însă la catastrofala motivare pe care a redactat-o completul, care e pe alăturea cu drumul și trădează într-un plan mai general ignoranța de care vorbeam. Mai precis, acele considerații privind contextul în care a trăit inginerul Ursu până a ajuns „infractor de drept comun” pentru deținere de valută, faptă pentru care a fost ucis în custodia statului. Presupun că în mintea celor trei judecători toate detaliile astea le susțin soluția de achitare; de fapt, e chiar pe dos.
Statul comunist român a preluat de la sovietici vechea cutumă de a legifera draconic, cu prevederi dure, dar nerealiste și greu de aplicat în practică, iar apoi de a tolera pe scară largă abaterea de la reguli, la care închideau ochii chiar membri importanți ai sistemului, pentru că enforcement uniform oricum nu se putea face. Doar că atunci când punea ținta pe cineva, disident activ sau nefericit căzut în plasă folosit pentru a da din când în când un exemplu, statul polițienesc de tip sovietic devenea nemilos și aplica legile la sânge, brutal și disproporționat cu relevanța socială a abaterii.
Acesta e mecanismul justiției selective (JS) utilizat pe scară largă în statele comuniste (sau alte dictaturi) pentru a crea în societate incertitudine, teamă difuză și finalmente supunere fără mare efort și cu consum mic de resurse. E, de fapt, un mecanism al puterii discreționare. JS constituie o abatere sistematică și planificată, nu întâmplătoare, de la principiile normale ale statului de drept – și pică biblioteca pe noi cu câte articole și cărți s-au scris pe subiect (nu de juriști români, firește, care se vede că au zero interes pentru asemenea teme de theory building). Cum ar spune azi inginerii de sistem, justiția selectivă sub Ceaușescu era a feature, not a bug, și de aceea nu poate fi tratată azi cu seriozitate de un magistrat ca formă legitimă de a face dreptate în epoca respectivă. Ea era parte componentă a sistemului de represiune: și prin acțiune, și prin non-acțiune.
Inginerul Ursu a avut ghinionul să pice fix într-o astfel de situație: luat de Securitate de acasă pentru că a scris ce nu trebuia în jurnal, i s-a căutat nod în papură cu alte chestii nepolitice, ca să nu se vadă prost dosarul din afară, și a fost apoi pasat animalelor de la Miliție ca să-i aranjeze ăia o mamă de bătaie. Fapta incriminată e că-i rămăsese prin buzunare de la niște călătorii externe ceva valută de ordinul a 40 de mărci germane și vreo 20 de dolari, adică o chestie de râsul curcilor: la ora aia, atât celor doi colonei de miliție care au făcut pușcărie, cât și celor doi ofițeri securiști care nu vor face, le trecuse cu siguranță prin mână mai multă valută decât au găsit la Ursu ori se alimentau direct cu produse de contrabandă sau sifonate din magazinele speciale pentru turiștii străini, fără să mai pună ei mâna pe valută. Toți nomenklaturiștii din comerțul exterior al lui Ceaușescu aveau acasă fișicurile de valută, iar gașca de beizadele vesele din jurul lui Nicu Ceaușescu zvârlea la vedere cu dolărei în chelneri la celebrele petreceri. Toată lumea care putea călca legea asta din toate pozițiile, inclusiv agenții statului, dar asta nu împiedica numitul stat să se zburlească brusc și s-o aplice ridicol de disproporționat, ca ciomag politic, atunci când avea nevoie să reprime pe careva.
Sistemul bine rodat al justiției selective comuniste reprezintă exact dovada pe care n-au găsit-o judecătorii supremi că cei doi securiști care l-au săltat pe Ursu pe un delict de opinie l-au băgat cu intenție în malaxor, știind ce fac și anticipând rezultatul: distrugerea ca om, profesional și social, pentru a servi drept exemplu altora. Faptul că inginerul Ursu era foarte vizibil în societate, inclusiv în boema vremii, și avusese privilegiul să călătorească în Vest îl făcea exact victima perfectă pentru rolul ăsta exemplar: să se vadă că nici ăia favorizați de soartă la un moment dat nu-s de neatins, iar partidul îți ia totul înapoi, dacă o faci pe nebunul. Ceea ce judecătorii de azi au considerat o circumstanță pentru securiști (non-disidența) e de fapt o agravantă, pentru că devoalează chiar sistemul ca întreg. Nici măcar nu trebuia să fii mare opozant al regimului ca să dispari absurd, iar cei care orchestrau chestia asta erau, normal, securiștii. Moartea nu fusese, cel mai probabil, planificată de ei în acest caz, dar sunt responsabili de omor prin imprudență pentru că știau ce le poate pielea ălora de la Miliție când l-au pasat cu indicația (tacită, evident) „băgați-l nițel la tocat ca să le dăm o lecție intelectualilor cu gărgăuni în cap care scriu texte ostile”.
Nu pretind eu că, pe legile actuale, se poate face încadrare cu asta pentru a obține o condamnare. Aici magistrații cu ochelari de cal știu mai bine decât mine ce instrumente au drept sub nas și pot utiliza sau nu. Dar spun că măcar acele pasaje explicative din motivare, care se referă la un caz izolat și lipsa represiunii directe a „întregii populații active” (oare ce trebuia să fi fost România, Cambodgia lui Pol Pot?) puteau lipsi, iar în loc să fi avut din partea lor câteva reflecții înțelepte despre sistemul de atunci, fără să-l mai compare nărod cu cel actual („metodele sunt folosite și azi”).
N-au avut temei legal să condamne? Ok, e trist, dar asta aș putea înțelege în caz că textele de lege nu-i ajută. Dar se puteau abține cel puțin să calce în străchini dincolo de asta, cu atât mai mult cu cât au totuși la îndemână instrumentul numit Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste (Raportul Tismăneanu). Știu, nu e un text de lege după care să condamni, dar e un document oficial votat în Parlamentul României, direct relevant pentru subiectul judecății și care putea fi citat măcar pentru acel cadru atât de greșit interpretat.
Am zero pretenții ca cineva din nobila profesie a magistraților să scrie vreodată ceva inteligent pe subiectul fundamental etico-politic al justiției de tranziție (transitional justice): cum ne raportăm la o fostă dictatură și cei care au servit-o, după ce ne-am democratizat? Pe cine putem ierta și cine trebuie condamnat, deși „a ascultat doar ordinele și a lucrat cu legile în vigoare atunci”? Care e compromisul rezonabil, deși inconfortabil moral, care trebuie făcut între victime și călăi, atunci când ultimii au fost cu sutele de mii și încă dețin pârghii de putere, ca să putem merge mai departe, iar aceștia să nu blocheze procesul și să provoace haos? Cum și pe cine compensăm dintre victime și la ce valoare?
Ai fi zis că după explozia facultăților de drept în ultimele decenii, de când avem literalmente mii de Prof. Univ. Dr., mulți plătiți de la buget, iar în bibliorafturi zeci de mii de teze în Drept, măcar un volum interesant cu asemenea analize s-ar putea produce și în România, deoarece în alte părți acesta e subiect-vedetă și se poate. Însă e greu să aștepți ceva de la o școală națională de drept ai cărei reprezentanți de top sunt căzuți în stupoare că obiectele se încălzesc la soare și apa curge la vale. //
