Bombardând Siria, Trump lovește mai multe ținte

Decizia președintelui american Donald Trump de a bombarda baza aeriană siriană de la Şayrat ca răspuns la atacul chimic de la Khan Şeikun, un orășel al Siriei centrale, nu re­pre­zintă nicidecum o repo­zi­țio­nare a Washingtonului pe do­sarul sirian. Cu atât mai puțin ar trebui să vedem în acest gest o dovadă de continuitate a politicii intervenționiste ame­­ricane din anii 1990 și 2000. O regulă de bază a analizei de politică externă este cal­mul și luciditatea. Chiar dacă multe speranțe au fost stâr­nite de gestul președintelui ame­rican, acesta nu a adus nicio atingere si­tuației președintelui sirian Bashar al-Assad. Ori­ce schimbare de regim în Siria se poate fa­ce numai și numai printr-un acord cu Mos­cova. Un asemenea gest îi poate chiar aduce un beneficiu suplimentar de imagine lui Ba­shar al-Assad în ochii celor care îl văd drept campion al rezistenței față de ingerin­țele occi­dentale în lumea musulmană, iar declarațiile puțin inspirate ale președintelui Trump dau „apă la moară“ exact adepților teoriei cioc­ni­rii civilizațiilor: „Fac apel la toate națiunile ci­vilizate să pună capăt măcelului din Siria!“.

Poate că acțiunea președintelui american pe do­sarul sirian în chiar timpul vizitei în SUA a pre­ședintelui chinez Xi Jinping nu trebuie vă­zută drept o simplă coincidență. Cele 59 de ra­chete Tomahawk sunt un me­saj clar la adresa Beijin­gu­lui și acțiunilor acestuia de con­trol al Mării Chinei Meri­dio­nale și de intimidare, de provocare a aliaților SUA din regiune. Tonul comunicatului chi­nez care a urmat acțiunii americane („China condamnă atacurile chimice survenite re­cent în Siria și susține Na­ţiunile Unite pentru lansarea unei anchete independente“) arată surpriza creată la Beijing de determinarea preșe­din­te­lui Trump, China având convingerea până în acest moment că este puterea ce are iniția­tiva în Asia de Sud-Est. Marile puteri precum SUA au o viziune globală asupra relațiilor in­ter­naționale, pe principiul vaselor comu­ni­can­te, iar Siria oferea scena perfectă pentru trans­miterea unui asemenea mesaj, locul în ca­re câteva porțelanuri sparte nu mai de­ran­jează pe nimeni. Acțiunea d-lui Trump dă un aver­tis­ment clar Chi­nei și pe dimensiunea nord-co­reeană, după de­cla­ra­țiile date de locatarul de la Casa Albă pen­tru Financial Times: „Dacă China nu rezolvă problema Coreei de Nord, o vom face noi“. De altfel, la 48 de ore de la atacul din Siria, Ad­ministrația Trump a trimis un portavion spre Peninsula Coreeană. Chiar dacă Beijingul a votat anul trecut sancțiuni la adresa re­gi­mu­lui de la Phenian, dincolo de so­li­daritatea ideo­logică, susținerea pentru regi­mul nord-co­reean are o valoare strategică de prim-plan, pen­tru un stat-tampon între teri­to­riul națio­nal și zona de influență americană din Co­reea de Sud. Stabilitatea regimului nord-coreean este cu atât mai importantă pentru Bei­jing cu cât SUA dezvoltă un scut an­ti­ra­che­tă cu Ja­po­nia și a desfășurat în Coreea de Sud sistemul antibalistic Thaad, acțiuni vă­zu­te de chinezi drept o amenințare directă la adresa lor.

Desigur, atacul din Siria este un mesaj și la adre­sa Iranului (devenit totuși un important cli­ent pentru Boeing), pentru a-și modera amb­ițiile de putere regională dominantă în Orientul Mijlociu și Apropiat. De asemenea, acțiunea d-lui Trump din Siria e indiscutabil și un mesaj pentru propriii concetăţeni, de demarcare și mai pronunțată de predecesorul său Barack Obama, care a ezitat să intervină în Siria și a susținut inițiativa rusă de deza­fec­tare a arsenalului chimic sirian și, desigur, de a arăta că nu este deloc marioneta lui Vlad­i­mir Putin (inclusiv pe fondul anchetei în curs a FBI pe tema legăturilor anturajului lui Do­nald Trump cu Federația Rusă). Decizia d-lui Trump are un impact pozitiv și asupra indus­tri­ei de armament americane și vine în în­tâm­pinarea taberei republicane strâns legate de lobby-ul militaro-industrial, precum senatorul John McCain și liderii din așa-numitul Grand Old Party, care, în ciuda creșterii bugetului Pen­tagonului, consideră insuficiente alocările militare din proiectul de buget (domnul Mc­Cain a declarat că necesitățile impun un bu­get de 640 de miliarde de dolari, și nu de 603, cât a fost propus de Administrația Trump).

În concluzie, acțiunea americană din Siria es­te o piatră ce lovește mai multe ținte, dar cel mai puțin lovește Rusia, în ciuda tonului de­cla­rațiilor de la Moscova. Bombardarea de­po­zi­tului cu arme a fost chiar o veste proastă pen­tru Rusia, care se pusese gaj al de­man­te­lării armamentului chimic sirian și are nevoie de înțelegere cu SUA și cu elementele ne­ji­ha­dis­te ale opoziției siriene pentru a-și păstra pe termen lung pozițiile din Siria. Este foarte probabil ca acțiunea americană să îl readucă la ordine pe Bashar al-Assad, care nu dorește în niciun caz amorsarea unui proces de pace și cu atât mai puțin o înțelegere între marii actori implicați în Siria.