Interesele franco-britanice

Intervenția militară franco-aglo-americană în Siria a scos în evidență leadershipul francez din tabăra occidentală și în special europeană. Acest lucru survine în primul rând pe fondul paraliziei Casei Albe, determinată de luptele politice interne, dar și al redimensionării evidente a interesului Statelor Unite în Orientul Apropiat. Cât despre alăturarea Marii Britanii la operațiuni, aceasta trebuie înscrisă mai degrabă în rândul măsurilor luate de Londra contra Moscovei în afacerea Skrypal, în afara politicii tradiționale britanice de după criza Suez, din 1956, de a seconda SUA. Londra este însă în afara marelui joc din regiune. Au mai fost două elemente notabile care favorizează rolul de lider al Parisului pe dosarul sirian. Primul ține de voința de a avea un rol în regiune, restul actorilor europeni privind dosarul sirian prin optica fenomenului migratoriu, a relațiilor pe care le au cu Rusia (cazul Greciei, care, temându-se că proximitatea geografică ar chema-o să joace vreun rol, a declarat că nu va lua parte la eventuale operațiuni militare care ar viza spațiul sirian) sau a parteneriatelor strategice cu SUA și relațiilor speciale cu Franța (aici intră și cazul României, deși rămâne de discutat dacă exprimarea în termeni categorici nu reprezintă o contradicție cu menținerea ambasadei noastre la Damasc și a miilor de cetățeni români de pe teritoriul sirian controlat de guvernul de la Damasc). În sfârșit, capacitatea militară expediționară, prezența militară permanentă în regiune (în primul rând baza aeronavală de la Abu Dhabi), calitatea de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU face din Paris singurul actor al Uniunii Europene continentale care dispune de mijloace de intervenție și îi oferă credibilitate în fața Federației Ruse și Iranului. De altfel, angajamentul militar francez la adresa Siriei a fost de departe cel mai important, Parisul angajând patru fregate multirol, o fregată antisubmarin, un petrolier de alimentare, nouă avioane de vânătoare și bombardament, două aeronave de supraveghere și cinci aeronave de realimentare în zbor (Marea Britanie a angajat patru avioane Tornado, care au decolat de la una dintre bazele din Cipru).

Pe fondul diminuării prezenței americane amorsate încă celui de-al doilea mandat al Administrației Obama, dar și din dorința de a juca un rol într-o zonă care în mod tradițional făcea parte din sfera de interes – Siria fiind mandat francez între 1920 și 1946 –, Franța și-a mărit prezența în zonă, deplasând în ultimii doi ani forțe speciale în nordul Siriei și trimițând recent întăriri la Manbij, în Kurdistanul sirian. Acest angajament este însă numai un element dintr-o politică regională mult mai amplă a președintelui Emmanuel Macron, implicarea cu succes în criza Liban-Arabia Saudită din noiembrie trecut, relansarea relațiilor cu Arabia Saudită menajând în același timp Qatarul (un important partener al Parisului – client strategic pentru Airbus și industria militară franceză, dar care își manifestă tot mai pregnant prezența în Francofonie) și, evident, rolul jucat de Paris pe dosarul nuclear iranian. Parisul a solicitat calitatea de observator în procesul de la Astana, dar Moscova, Ankara și Teheranul i-au refuzat acest rol. Pe fondul unei înțelegeri de tip Yalta pe Siria care exclude Occidentul, operațiunile militare franco-anglo-americane au rolul de a reașeza politico-diplomatic Occidentul pe dosarul sirian.

În concluzie, putem vorbi de o solidaritate la nivel UE pe dosarul sirian (cu accente diferite, în funcție și de ponderea fiecărei țări europene), dar nu de o politică siriană a UE. În cadru european există o politică siriană franceză și atât. Însă Parisul este conștient de soliditatea pozițiilor ruse, turce și iraniene în Siria și de păstrarea dialogului cu Moscova, Ankara și Teheran. Este și motivul pentru care comunicatul francez de după bombardamentul din Siria a fost singurul care a dezvăluit că Moscova a fost informată cu privire la ținte, iar președintele Macron a declarat că își menține vizita la Forumul Internațional de la Sankt Petersburg.