De același autor
Căderea regimului Al-Assad din Siria în numai câteva zile și intrarea în Damasc a unei forțe politico-religioase și militare „sponsorizate” de Ankara au fost considerate drept o afirmare în plan regional a Turciei, o victorie a președintelui Recep Tayyp Erdogan și, în același timp, o înfrângere a Rusiei și a Iranului. O victorie a Turciei pe care o putem înscrie în timpul foarte lung al istoriei Orientului Mijlociu extins, al competiției dintre otomani și persani, care a fost foarte efervescentă între secolul al XVI-lea și până la jumătatea celui de-al XIX-lea, o reeditare a bătăliei de la Çaldiran, din 23 august 1514, în urma căreia Mesopotamia superioară a trecut sub control otoman, iar kurzii, urmașii mezilor, au recunoscut autoritatea sultanului de la Stambul. Și totuși, deși Republica turcă și-a consolidat continuu prezența în Siria, de la susținerea rebelilor din Armata Națională Siriană și până la captarea în calitate de client al mișcării Hayat Tahrir al-Sham sau prescurtat HTS, punerea în mișcare a dinamicii care a condus la scoaterea din joc al lui Bachar Al-Assad nu i se datorează.
Căderea lui Al-Assad este în principal consecința răspunsului israelian la atacurile teroriste din 7 octombrie, a procesului de distrugere a așa-numitei axe a rezistenței islamice construite de Iran metodic, în cei 45 de ani de la victoria revoluției ayatolahilor. Atacarea directă a pozițiilor iraniene pe sol sirian și atacarea unor ținte militare, îndeosebi infrastructura de apărare antiaeriană și anti-balistică, au forțat Teheranul să își retragă în teritoriul național elementele staționate în Siria. De asemenea, detonarea stațiilor de emisie-recepție aflate în posesia Hezbollahului a forțat această organizație să își retragă din Siria o întreagă ierarhie militară care încadra forțele siriene regulate, spre a-și înlocui responsabilii eliminați de Mossad, iar intrarea forțelor militare israeliene în sudul Libanului a forțat Hezbollahul să își retragă toți combatanții de care avea nevoie pentru apărarea propriului teritoriu. Astfel, o verigă importantă care ținea în viață regimul Al-Assad a fost scoasă din joc. Rămânea Rusia, despre care s-a scris în mod greșit că era lipsită de mijloace de intervenție. Jocul a fost mai complex decât această realitate în alb și negru. Conflictul din Siria era unul înghețat, iar gestionarea sa se făcea prin înțelegerea de la Astana, încheiată la 4 mai 2017 între Turcia, Rusia și Iran, și care avea în vedere că orice modificare a statu-quoului să se facă pe baza acordului părților semnatare. Această realitate a fost luată în seamă de Ankara, în ciuda observării evoluției raporturilor de forță din Siria în defavoarea Teheranului și a Moscovei. Astfel, deși Rusia își redusese semnificativ prezența pe sol sirian, ca urmare a intensificării presiunii pe întregul front din Ucraina – în perspectiva negocierilor oficiale cu administrația Donald Trump –, aceasta dispunea de forțe care puteau complica avansul forțelor rebele în zona ruso-iraniană. O negociere între părțile semnatare ale înțelegerii de la Astana a avut loc la Doha, prin care rușii au fost convinși să nu reacționeze. Ceea ce s-a și întâmplat. Întrebarea care se pune se referă la ce anume s-a oferit la schimb. La o prima vedere, păstrarea celor două baze militare, Tartus și Hmeimim, huburi vitale ale prezenței ruse în Libia și Sahel, care se află totuși în zona de «confort» alawită. Tot la o primă vedere, ținând cont de dezacordurile tot mai mari dintre Ankara și Tel Aviv și de riscul crescut al unor situații-limită între turci și israelieni, există probabil și un interes al turcilor ca o prezență rusă să continue în Siria. Această prezență evită și împărțirea influenței numai cu Israelul și Statele Unite. Deși acestea din urmă sunt aliatele atât ale Ankarei, cât și ale Tel Avivului, totuși nu se poate pune problema echidistanței. În plus, experiențele libiană și azero-armeană arată că Turcia și Federația Rusă au știut să ajungă la înțelegeri perfect funcționale. Chiar pe târâm ideologic-religios, Turcia nu posedă exclusivitatea în ceea ce privește legătura cu HTS, aceasta împărțind-o cu Qatarul, deși acum a luat locul Rusiei de primus inter pares: șeful serviciilor de informații turce, Ibrahim Kalin, una dintre cele mai pătrunzătoare personalități de la Ankara, a fost primul oficial de rang înalt care a vizitat capitala Siriei (12 decembrie). În concluzie, a existat un interes turc pentru o răsturnare ordonată a regimului Al-Assad și pentru menținerea unor poziții rusești în Siria (inclusiv în rândul comunității creștine, aceasta înscriindu-se în interesul fundamental de a ține la distanță puterile occidentale – strategie oarecum similară și în Marea Neagră).
Dar istoria răsturnării din Siria prezintă și mai multă complexitate. Statele Unite însele aveau un interes ca Turcia să devină realitatea dominantă din Siria. În primul rând, calitatea acesteia de aliat, dificil, cu poziții ambivalente, dar aliat. În al doilea rând, capacitatea Turciei de a federa și de a ține sub control forțele sunite arabe din Siria. Nu în ultimul rând, Turcia este singura putere capabilă militar, politic, economic să ocupe locul lăsat liber de Iran, iar islamul politic promovat de Ankara este unul controlat de stat, fără tendințele extremiste din zona Golfului. Redimensionarea prezenței ruse avantajează partea americană și în perspectiva negocierilor pe dosarul ucrainean și mai există un interes american, ca Turcia să își asume mai mult în zona saheliană, acolo unde puterile occidentale (Franța, dar și SUA) nu mai au capacitatea de a fi prezente. Turcia este o țară care poate juca un rol stabilizator și mai ales care poate contrabalansa prezența rusă în Sahel, o regiune în care Statele Unite au interese secundare.
În concluzie, Turcia a devenit o putere inconturabilă în strategiile care vizează spații pe care Occidentul nu le mai poate integral acoperi, plecând din Afghanistan și Asia Centrală, Caucaz, regiunea extinsă a Mării Negre, Orientul Mijlociu și până în Mediterana de Est, Africa de Nord și Sahel. //
