De același autor
La 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a examinat o rezolutie si o recomandare referitoare la condamnarea "crimelor regimurilor comuniste totalitare". Aceasta sedinta a prilejuit o indelunga munca pregatitoare a unui grup de 28 de parlamentari, dintre care 16 veneau din tari care cunoscusera regimuri comuniste si 12 din Europa Occidentala. La 25 septembrie 2003, Partidul Popular European depusese un proiect de rezolutie in acest sens, iar la 14 decembrie 2004, la Paris, a avut loc o audiere specializata a Consiliului Europei pe aceeasi tema. La audiere au fost invitati patru experti (disidentul rus Vladimir Bukovski, doi universitari: unul estonian si unul polonez, si eu insumi, in calitate de coautor al Cartii negre a comunismului). In sfarsit, raportorul Göran Lindblad, deputat european suedez (din grupul PPE), a fost in misiuni de informare in Bulgaria, in Lituania si in Rusia. Raportul pe care l-a prezentat la 15 decembrie 2005 a fost, deci, rodul unei munci serioase si mature. Domnul Lindblad a atras atentia asupra faptului ca marele public este foarte putin constient de crimele comise de catre regimurile comuniste si a propus Consiliului Europei sa adopte o declaratie oficiala in favoarea condamnarii acestor crime.
In proiectul lui de rezolutie, subliniaza (pct. 5) ca acestea "n-au fost condamnate de catre comunitatea internationala, cum a fost cazul pentru oribilele crime comise in numele national-socialismului (nazismului)". Se precizeaza ca (pct. 3) aceste crime ale comunismului au fost justificate in numele teoriei luptei de clasa si al principiului dictaturii proletariatului. El invita (pct. 13) "toate partidele comuniste sau postcomuniste ale statelor membre care inca nu au facut-o sa reexamineze istoria comunismului si propriul lor trecut, sa ia o distanta neta in raport cu crimele comise de aceste regimuri si sa le condamne fara ambiguitate". In fine, el spera (pct. 14) "ca aceasta rezolutie ii va incuraja pe istoricii lumii intregi sa continue cercetarile pentru stabilirea si verificarea obiectiva a desfasurarii faptelor".
Deoarece Consiliul Europei nu dispune de nici o putere legislativa, cu atat mai putin judecatoreasca sau executiva, aceasta rezolutie ramanand foarte moderata, cheama, deci, la o simpla condamnare morala. Cu toate acestea, ea a dezlantuit furia partidelor comuniste si postcomuniste europene. In timp ce seful PC grec - unul dintre cele mai ortodoxe - afirma: "Consiliul Europei a declarat razboi clasei muncitoare", PC francez s-a distins la 12 ianuarie 2006 printr-o declaratie, Declaratia PCF asupra memorandumului anticomunist prezentat la Consiliul Europei (publicata in L'Humanité din 18 ianuarie 2006), care demonstreaza ca, in spatele vorbelor frumoase, acest partid isi pastreaza vechile lui reflexe.
O declaratie care dezinformeaza
Mai intai, Declaratia PCF critica afirmatia din rezolutie conform careia "crima de masa a fost, in tarile cu regim comunist, nu rodul imprejurarilor, ci rezultatul unei politici indelung premeditate". Or, istoricii au demonstrat foarte bine ca, daca circumstantele au avut un rol in iesirea la iveala, incepand din 1917, a dimensiunii criminale a miscarii comuniste, aceasta a fost cu adevarat vointa si ideologia unui om - Lenin -, a succesorilor si adeptilor sai, care din 1918 au transformat aceasta teroare conjuncturala in metoda de guvernare.
Declaratia PCF arunca raspunderea pe "stalinism (...) pervertire teribila a unui ideal comunist care nu poate desparti libertatea, dreptatea sociala de drepturile imprescriptibile ale persoanei". Or, in nici un text al lui Lenin, odata ajuns la putere, nu se gaseste nici cea mai mica referire la aceste valori, considerate de catre bolsevici ca "burgheze". Dimpotriva, gasim doar chemari la razboi civil, la "dictatura proletariatului", la exterminarea dusmanului de clasa, la trecerea imediata la fapte. Marx insusi, in Manifestul Partidului Comunist, din 1848, biciuieste aceste "valori eterne" - libertatea, justitia - si-si incheie textul spunand pe sleau: "Comunistii declara deschis ca ei nu-si pot ajunge obiectivele decat distrugand prin violenta vechea ordine sociala". A existat intotdeauna o legatura puternica intre doctrina bolsevicilor - comunismul secolului al XX-lea - si practica lor.
Declaratia PCF se infunda apoi in pura dezinformare, afirmand ca rezolutia vizeaza sa stabileasca oficial semn de egalitate intre comunism si nazism si "sa identifice comunismul cu nazismul", ba asigura chiar ca "proiectul rezolutiei participa la negarea exceptionalitatii fenomenului nazist; el contribuie astfel la banalizarea genocidului evreilor". Bineinteles, nimic - absolut nimic - din rezolutie nu seamana acestor declaratii calomnioase, care demonstreaza ca, din 1997, de la dezbaterea asupra Cartii negre a comunismului, PCF continua sa refuze orice apropiere comparativa a regimurilor totalitare, desi aceasta este deja admisa si folosita ca atare de catre cea mai mare parte a specialistilor europeni ai miscarilor comuniste, naziste si fasciste din secolul XX (de vazut publicarea recenta, sub directia mea, a lucrarilor O noapte atat de lunga. Apogeul regimurilor comuniste totalitare in Europa, 1935-1953, ed. Du Rocher, 2004, si Istoria si memoria comunismului in Europa, 1953-2005, ed. Du Rocher, 2006).
Sa-i califici drept negationisti pe cei care se consacra stabilirii realitatii crimelor comunismului, iata genul de amalgam care reaminteste cele mai frumoase ore ale stalinismului triumfator. Genocidul evreilor din Europa n-a fost mai "exceptional" decat exterminarea prin foamete organizata pentru milioane de tarani ucraineni de catre Stalin in 1932-1933 sau decat asasinarea a aproape un sfert din populatia cambodgiana de catre khmerii rosii din 1975 pana in 1978. A incerca - asa cum face PCF - sa stabilesti un clasament al ororii si o rivalitate a victimelor, cu singurul scop de a-ti acoperi propria responsabilitate, iata ceva pur si simplu nedemn de un partid democratic.
Mai grav inca, PCF denunta rezolutia ca pe un proiect "inrobitor", care "vrea sa puna comunismul la stalpul infamiei constiintei democratice universale", care anunta posibilitatea viitoarelor interdictii sau condamnari legale (imaginare!) care "se pregateste, deci (ah, acest deci!) sa instituie de fapt un delict de opinie" (tot imaginar!) si, in sfarsit, care "va constitui o grava amenintare a vietii publice a continentului nostru" (nici mai mult, nici mai putin). Ajungem aici la faimoasa "gandire dubla" descrisa de Orwell: cu cat denunti o crima, cu atat atingi libertatile! QED. E drept ca asemenea argumente nu sunt deloc surprinzatoare intr-o tara in care cateva tablouri trotkiste se lafaiesc pe platourile televiziunii si in care se vand - absolut legal - T-Shirt-uri cu sigla KGB, in litere chirilice!
Gandindu-te mai bine, te intrebi de ce PCF a reactionat cu atata furie si de ce Marie-Buffet - care, inainte de a fi secretar national al partidului, a fost profesor de istorie - a cautionat un comunicat atat de absurd. De fapt, rezolutia nu viza decat regimurile comuniste si recunostea chiar, in al ei punct 4, ca, "in pofida crimelor (acestor regimuri), anumite partide comuniste europene au contribuit la realizarea democratiei". Trebuie sa credem ca, in inconstientul comunistilor francezi, greutatea complicitatii morale si politice cu totalitarismul sovietic continua sa atarne greu.
Dezbaterea si votul din APCE
Tot acest tapaj facut de catre comunisti contra rezolutiei - ca si manifestatia din fata sediului Consiliului Europei, in ziua discutiei - s-a regasit in dezbateri; cei 15 deputati care au luat cuvantul pentru a sustine rezolutia erau toti din Europa de Est sau din fosta URSS - cu exceptia a doi francezi, Bernard Schreiner si Jacques Legendre, care au vorbit foarte bine - in timp ce 8 deputati i s-au opus, dintre care patru europeni din Vest. Suedezul Mats Einarson, reprezentant al grupului "stanga unita europeana comunista" - a condamnat rezolutia, considerand ca, daca "violari masive ale drepturilor omului au existat", acestea "s-au facut de catre regimuri sau partide care se pretindeau comuniste" ori care "se autoproclamasera comuniste". El ignora, fara indoiala, ca Lenin personal, in martie 1918, a schimbat numele partidului sau social-democrat intitulandu-l "comunist".
Cat despre reprezentantul grupului socialist, el a cerut ca textul sa fie retrimis in comisie, sub pretextul ca "odata cu condamnarea unei ideologii se condamna si idealistii care s-au batut pentru libertati". Intrebare: Ejov, cel care organiza pe vremea lui Stalin Marea Teroare si trimitea la moarte 700 de mii de oameni in 1937-1938, era un idealist indragostit de libertate? Pentru a nu intrista cateva mii de democrati inselati de comunism, trebuie uitate oare milioanele de victime?
Dar opozantul cel mai crancen a fost deputatul rus Ghenadi Ziuganov, vorbind in numele a 73 de partide comuniste "care ii reprezinta pe muncitorii care n-au posibilitatea sa-si spuna parerea" (fara indoiala, se gandea la muncitorii nord-coreeni, chinezi, vietnamezi, cubanezi)... Or, Ziuganov nu e altcineva decat seful PC din Rusia, succesor direct al lui Lenin, Stalin, Brejnev si al altor Andropovi! Ne-am putea imagina ca, la 17 ani dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, seful unui partid neonazist ar fi putut, in fata Consiliului Europei, ponegri o rezolutie, condamnand crimele nazismului?
Cei mai multi deputati est-europeni au fost - bineinteles - scandalizati de aceste luari de pozitie. Insasi Katrin Saks, socialista estoniana, a refuzat sa voteze cu grupul ei; a reamintit ca "numerosi parlamentari au fost martori directi ai faptelor denuntate" si a recunoscut ca "istoria cere cautarea adevarului, chiar daca pentru unii este dificil sa admita acest lucru, datorita implicarii lor personale in aceste fapte".
Dupa o astfel de dezbatere, rezultatul votului n-a surprins deloc: 99 pentru, 42 contra si 12 abtineri. Ca o treime din deputati s-au pronuntat contra unei condamnari doar morale a crimelor regimurilor comuniste, iata ceva ce spune mult despre persistenta influentei acestei ideologii totalitare si a retelelor care o intretin.
Rezultatul acestui vot prevestea soarta recomandarii care era prezentata in aceeasi sedinta. Aceasta propunea Comitetului de Ministri al Consiliului Europei sa ia un anumit numar de decizii, in special sa organizeze o dezbatere internationala asupra crimelor, sa faca o comisie de experti independenti insarcinata sa stranga informatii si sa le analizeze (inclusiv legislatia legata de violarea drepturilor omului in aceste regimuri), sa lanseze o campanie publica de sensibilizare in legatura cu aceste crime si sa organizeze o conferinta internationala pe acest subiect. In plus, pentru tarile ex-comuniste se recomanda facilitarea comunicarii arhivelor, sensibilizarea la crimele comise de puterea comunista - incluzand si "revizuirea manualelor scolare" -, sa inaugureze o zi speciala si monumente comemorative ca omagiu adus victimelor si sa deschida muzee consacrate acestei teme.
Pentru a fi adoptata, o astfel de recomandare necesita doua treimi din voturi. N-au fost decat 85 pentru, 50 contra si 11 "curajoase" abtineri. In aceasta problema, socialistii s-au raliat clar comunistilor si "postcomunistilor", pentru a obtine acest rezultat care dezonoreaza nu doar stanga europeana, ci intreaga Europa. Este foarte nelinistitor pentru democratia europeana ca, la 17 ani dupa caderea Zidului Berlinului, ne gasim tot acolo si a fost nevoie de demersul pedagogic al domnului Lindblad si al colegilor sai.
Lucrul este cu atat mai scandalos cu cat, chiar in acelasi timp, comisarul european pentru drepturile omului, Alvaro Gil-Robles, dupa ce declarase, la 16 februarie 2005, la Europa 1, ca "in special europenii trebuie sa fie exigenti cu respectarea valorilor democratice", a denuntat lagarul de la Guantanamo, comparandu-l cu... Gulagul! De necrezut: Guantanamo, cu 500 de detinuti, arestati in Afganistan cand se antrenau pentru gherila in tabara Al Qaeda - un singur deces in cei trei ani; iar Gulagul sovietic: 15 milioane de prizonieri (cei mai multi civili, inclusiv femei si copii) - sute de mii de victime, fara a mai socoti nenumaratele lagare comuniste din China, Vietnam, Coreea de Nord etc. Desigur, putem condamna lagarul de la Guantanamo pentru lipsa unui statut legal, dar ramai uluit ca domnul Gil-Robles, care este cel mai indicat sa fie un specialist in violarea drepturilor omului, ajunge la o astfel de confuzie intelectuala.
Votul scandalos al Consiliului Europei nu pare a fi atins clasa noastra intelectual-mediatica pariziana, mult mai sensibila fata de responsabilitatea franceza in traficul de sclavi de acum un secol si jumatate ("uitand", in treacat, ca unul din efectele pozitive majore ale colonizarii franceze in Africa a fost oprirea practicarii sclavagismului in aceste regiuni) decat fata de tragedia traita de fratii nostri europeni din Est si din Rusia, timp de atatea decenii contemporane noua.
Istoricii si arhivele
Dar dezbaterea n-a ramas la Consiliul Europei, ea a cuprins universul istoricilor. Dupa ce au salutat votul si moderatia solutiei adoptate si, in treacat, i-au chemat la ordine (morala) pe comunistii francezi, doi dintre ei au criticat raportul domnului Lindblad, scriind: "arhivele tarilor foste comuniste sunt prezentate ca foarte putin deschise, ceea ce il va face sa surada pe orice istoric al comunismului din Europa si Rusia (statisticile Gulagului si ale executiilor staliniste au fost stabilite cu o mare precizie si publicate)". Or, o astfel de remarca nu ma face deloc sa rad pe istoricul comunismului care sunt. Intr-adevar, cum sa indraznesti o astfel de afirmatie, cata vreme nu stii daca marea foamete organizata de Stalin in Ucraina in anii 1932-'33 a facut 3, 4 sau 5 milioane de morti sau daca soldatii sovietici executati sumar, pe front, de catre politia politica, intre 1941 si 1945, au fost 50.000, 100.000 sau 120.000. Pot acesti "experti" sa ne precizeze cati din cei 520.000 de ceceni deportati in cinci zile ale lui februarie 1944 - in special copii si batrani, in timpul celei mai mari deportari din istoria omenirii - au murit pe drum sau la destinatie? Si cate victime a facut razboiul civil declansat de Lenin intre 1918 si 1922? Nu, bineinteles. Oricine stie ca arhivele KGB si ale Armatei Rosii raman bine inchise (s-au gasit zecile de volume ale dosarului lui Al. Soljenitin?) si ca arhivele chinezesti, vietnameze, cubaneze, nord-coreene sunt complet inchise. Cat despre arhivele regimurilor comuniste ale Europei de Est, situatia lor difera de la tara la tara.
Relativ deschise sunt acolo unde despartirea de comunism s-a facut printr-o revolutie anticomunista - in Germania, Estonia, in Republica Ceha. Mult mai inchise in tari ca Bulgaria, Romania, Albania, Moldova. Fara a mai vorbi de fosta Iugoslavie, unde retelele comuniste s-au mentinut solid la putere. Voi aminti aici cateva exemple recente ale presiunilor exercitate asupra istoricilor pentru a-i impiedica sa acceada la documentele greu incarcate de secrete si indelung ascunse.
Astfel, istoricul roman Marius Oprea, specialist in problemele Securitatii, a avut cele mai mari dificultati sa acceada la arhive si a suportat presiuni foarte puternice si amenintari dupa aparitia lucrarilor sale. Din fericire, tocmai a fost numit de primul ministru al tarii sale in fruntea unui nou institut insarcinat cu gasirea probelor impotriva responsabililor vinovati de crimele regimului comunist si care - inca - nu au fost deranjati de nimeni. Directorul general al Arhivelor de Stat din Albania, Shaban Sinani, care in 2005 a publicat o lucrare cu documente de arhiva asupra represiunii regimului lui Enver Hodja impotriva cunoscutului scriitor Ismail Kadare, a fost - pur si simplu - dat afara din postul lui. Jurnalistul polonez Bronislav Wildstein, care a semnalat in 2004 ca exista in arhive liste nominale cu dosare - fara macar sa indice continutul acestor dosare - a fost si el "virat" de la ziarul lui. Este, deci, iresponsabil din partea istoricilor nostri sa lase opinia franceza sa creada ca arhivele comunismului sunt total accesibile in fostele "democratii populare" si in fosta URSS - fara a mai vorbi de tarile in care comunismul este inca la putere - si ca dispunem de cifra exacta a bilantului crimelor comuniste. O munca de mai multe decenii va fi indispensabila inainte de a avea sub ochi un tablou complet si adevarat.
Ati inteles, votarea rezolutiei Consiliului Europei nu este decat un prim pas in lungul si durerosul drum care va duce la constientizarea generala a tragediei care a fost comunismul la putere, in special pe continentul european. Tocmai de aceea, este absolut necesar sa fie descurajat negationismul obedient, intretinut prin diverse filiere comuniste - care legitimeaza hipermnezia crimelor naziste si amnezia crimelor comuniste. Si ar fi normal ca stanga necomunista sa renunte la orbirea ei fata de "partenerii" ei comunisti. Fie doar si numai pentru memoria nenumaratelor victime anonime care au disparut in beciuri si in lagare, trebuie sa intram in arhive si sa aflam adevarul, daca nu vrem ca reunificarea europeana sa se transforme intr-o fractura a memoriei europene. Si sa dea roade amare.
(Subtitlurile apartin redactie)
Traducere de Ana Tutuianu
