De același autor
Presat de câţiva reprezentanţi ai unui ONG cu profil cultural şi comunitar, un preşedinte de consiliu judeţean se vede obligat să facă apel la o declaraţie onestă şi cinică în acelaşi timp. „Eu sunt dispus să ţin seama de propunerile dumneavoastră, ba chiar să fac exact ce spuneţi, însă dumneavoastră ce faceţi pentru a mă apăra? Eu vreau să câştig şi viitoarele alegeri.“ Singura reacţie a ONG-iştilor a fost un fel de tăcere stupefiată. Nu îşi închipuiau, probabil, că un ditamai şeful de CJ are nevoie de apărarea unor organizaţii cetăţeneşti, fără activitate politică. Discuţia, purtată la nivel de principii, a mers mai departe fără ca omul să îşi primească răspunsul.
Ceea ce solicitau reprezentanţii ONG-urilor era recunoaşterea muncii lor şi facilitarea accesului la fondurile publice. Nu cereau favoruri, ci o grilă corectă de evaluare a serviciului adus comunităţii. Răspunsul pe care l-au primit a fost că establishment-ul cultural local este prea puternic pentru ca un politician să rişte alienarea lui.
Aşadar, dacă acordăm, fie şi doar pentru un moment, prezumţia de bună-credinţă autorităţilor administrative şi presupunem că fac eforturi oneste pentru a distribui cât mai corect fondurile publice, atunci trebuie să ţinem seama de presiunile la care sunt supuse respectivele autorităţi.
În orice judeţ al ţării, ca şi la nivel naţional de altfel, avem de-a face cu o elită (folosesc cu rezerve acest termen şi numai în sensul în care defineşte vârful unei ierarhii formale, şi nu valorice) bine conectată la sursa banilor şi, de cele mai multe ori, cu sprijin politic consolidat de-a lungul multor ani. Această elită culturală nu va asista nepăsătoare la redistribuirea fondurilor publice care, până nu de mult, i se cuveneau de drept. Cel mai des întâlnit argument va fi cel legat de valoarea estetică a actului cultural alternativ subvenţionat cu bani publici. E şi simplu, de altfel, criteriul este subiectiv, greu de combătut într-o dezbatere în care arma principală este demagogia. Se poate compara o Livadă de vişini montată la teatrul din capitala de judeţ cu o piesă obscură, jucată printre blocuri, de câţiva tineri şi necunoscuţi actori care urmăresc un public neobişnuit cu mersul la teatru? Nesancţionată de somităţile artistice locale, cea de-a doua piesă va fi întotdeauna un experiment inutil, derizoriu şi demn de dispreţ.
Un alt exemplu este celebrul scandal „Poneiul roz“. În loc să ne prezentăm lumii cu Eminescu şi Brâncuşi, ne ţinem de prostii, spuneau apărătorii excelenţei culturale româneşti, refuzând să înţeleagă arta altfel decât în termenii verificaţi ai clasicimului validat de manuale. Să nu uităm, era vorba despre o expoziţie la New York, oraşul care găzduieşte, printre altele, şi celebrul MoMA (Museum of Modern Art), locul unde experimentul şi forţarea limitelor artistice sunt reguli, nu excepţii.
Dusă de pe aceste poziţii, dezbaterea se va bloca iremediabil în paradigma cultura înaltă / clasicism vs. cultură de mase şi cultură alternativă. Nu cred că există dubii asupra câştigătorilor, în acest caz. Vă aşteptaţi ca un reprezentant al administraţiei locale să se solidarizeze cu iniţiative curajos-excentrice de natură să creeze nelinişti protipendadei artistice locale? Să dea şi bani pe deasupra? E puţin probabil. „Sistemul“ va reacţiona virulent, iar oficialul are dreptate să se teamă de următoarele alegeri.
Si atunci, ce-i de făcut? Participant la dezbaterea SAR, Costi Rogozanu face pe VoxPublica o pledoarie pentru evitarea descentralizării cu orice preţ. Înclin să îi dau dreptate. Imobilismul elitelor artistice locale, autosuficiente şi suspicioase, este un argument suficient pentru a nu lăsa instituţiile culturale cu totul la mâna autorităţilor municipale sau judeţene. Scandalul „Poneiul roz“ a arătat că, acolo unde există voinţă şi o oarecare autonomie faţă de factorul politic, actele curajoase pot fi apărate, chiar şi aşa stângaci cum a făcut-o ICR. De aceea cred că păstrarea unor pârghii de decizie la nivel central, unde sincronismul este mult mai prezent, este o idee bună. Un ministru al Culturii va fi mult mai puţin afectat de cine ştie ce scandal din presa judeţeană decât o oficialitate locală. Acelaşi lucru e valabil şi pentru un juriu naţional chemat să decidă asupra proiectelor culturale care merită finanţare, indiferent de comunităţile cărora le sunt adresate.
Asta nu rezolvă nici pe departe problema micilor organizaţii nonguvernamentale care se zbat să îşi asigure finanţarea. Cu tot regretul o spun, dar cred că soluţia nu vine de la stat. Nu încă, cel puţin. Sigur, ar fi minunat să trăim într-o lume ideală, în care meritele sunt recunoscute şi răsplătite cum se cuvine, iar impozitele noastre sunt administrate judicios. Nu susţin, Doamne-fereşte, renunţarea la aceste principii. Însă până când ele se vor aplica, mai simplu este apelul la finanţatori privaţi. La cei cu fonduri dedicate culturii sau pur şi simplu la companii pentru care noţiunea de responsabilitate socială este importantă. Mai mult, cred că ar trebui ţinut seama şi de snobismul şi orgoliul capitalistului român, care depăşeşte încet-încet faza de acumulare şi trece în cea în care îşi doreşte un pic de legitimitate. Omul de afaceri român a călătorit suficient de mult cât să înţeleagă şi să aprecieze valoarea unui act artistic, fie el şi un pic diferit faţă de ceea ce constituie normă. Sunt suficiente exemple, mai ales în Bucureşti, de spectacole şi expoziţii care se susţin cu finanţare privată. ONG-urile culturale din ţară ar trebui să importe acest model. Să găsească şi să exploateze fără reţineri pornirile de Mecena ale unor oameni care se mulţumesc deocamdată să ridice, una după alta, biserici, fie că e nevoie de ele, fie că nu. Să nu uităm, totuşi: e un motiv pentru care asociaţiile respective poartă denumirea generică de organizaţii nonguvernamentale. Pentru că vin să umple un spaţiu public pe care administraţia nu vrea, nu poate sau nu trebuie să îl ocupe.
