Antonescu: antieroul unei democraţii timide?

Ascensiunea lui Crin Antonescu, începută în 2009, după o perioadă în care a fost perceput ca un simplu politician de rangul al doilea, a coincis cu o eclipsă a speranţei de reformare în România. În anii următori, când Antonescu avea să devină o figură de prim-plan pe scena politică, am fost martorii unei consolidări a forţelor politice şi a celor din mass-media, determinate să zădărnicească orice efort făcut să împiedice instaurarea unui cvasimonopol al puterii.

În cel mai recent număr al revistei 22, în­tr-o analiză rece, Andrei Cornea subli­nia­ză răul pe care Crin Antonescu l-a produs asupra unei democraţii extrem de fragile, făcând front comun cu cele mai re­tro­gra­de dintre forţele politice. Începând cu 2012, scopul lor pare a fi acela de a transforma România într-un platou de filmare pentru o nouă ecranizare marca Borat, a cărei ac­ţiune nu se desfăşoară în Asia Centrală, ci în Sud-Estul Europei.

Astăzi, Antonescu s-a despărţit, în cele din urmă, de aceşti ali­aţi, după rezultatele la­men­ta­bi­le obţinute la alegeri de Par­ti­dul Naţional Liberal, ale cărui interese nu a fost capabil să le apere în mod eficient. Spre deosebire de deciziile care au dus la crearea USL şi a rolului pro­eminent jucat de Antonescu pe parcursul crizei din 2012, noua sa postură emană si­guranţă de sine şi o anumită solemnitate. El s-a distanţat de Victor Ponta şi de PSD nu doar ca urmare a redistribuirii re­com­penselor politice, ci şi din cauza unor ches­tiuni de principiu. N-a trecut multă vre­me de când el însuşi afirma că politicienii, în loc să reprezinte o castă privilegiată, ar trebui să răspundă în faţa legii, la fel ca toţi cetăţenii. Asfixierea mass-media inde­pendente, în România, reprezintă o etapă definitorie pentru triumful unei clase po­litice cu standarde foarte joase, care a co­incis cu ascensiunea lui Antonescu. E po­sibil ca unii dintre artizanii dezastrului, ca­re până nu demult i-au fost foarte apro­piaţi liderului PNL, să vină cu noi argu­mente în favoarea afirmaţiei lui Ponta, po­trivit căreia abdicarea acestuia ar avea o semnificaţie pur personală, fiind probabil una dintre cele mai pitoreşti drame po­li­tice individuale care s-au consumat pe sce­na acestei republici caragialeşti.

Există şi un alt mod de a privi lucrurile: ajungând cât de departe şi-a propus, An­to­nescu a obosit să mai continue acest joc. Nu i-a surâs ideea unei vieţi dominate de ma­nevre şi lupte continue. Nu l-a atras nici ideea de disciplină şi rutină pe care i-ar fi impus-o ocuparea funcţiei supreme în stat, după 2014.

Mai mult, rivalul său de neîntrecut, Traian Băsescu, dispărea deja din scenă. Această figură intolerabilă a reprezentat forţa ca­talizatoare care l-a împins pe Antonescu pe un drum greşit. Recentul eşec al lui Bă­sescu în a influenţa direcţia partidelor de centru-dreapta a dus la crearea unui vid de putere în spaţiul politic românesc. Cu o remarcabilă detaşare, Antonescu pare că-şi doreşte să-şi asume rolul de Naş bi­nevoitor, care lasă în urmă moştenirea unei democraţii durabile. Copilul teribil ca­re, nu mai departe de 2012, ţopăia ală­turi de colonelul Dogaru, s-a evaporat. Vi­ziunea sa asupra viitorului este aceea a unei Românii unde valorile reprezentate de Daniel Morar triumfă asupra acelora ale baronilor malefici şi a conducătorului lor, Victor Ponta.

Acel Crin care trăia pentru prezent sau, cel mult, în aşteptarea week-end-ului, are, dintr-odată, revelaţia locului pe care l-ar putea ocupa în istorie. În 2014, el încearcă să-şi schimbe destinul, acela de a deveni agentul indispensabil pentru accederea la putere a lui Victor Ponta, un om care a de­monstrat că nu se va da în lături în a ex­ploata la maximum avantajele pe care le are în faţa celorlalţi.

Anularea atuurilor politice ale lui An­to­nescu a fost pusă în aplicare cu mult pro­fesionalism (chiar dacă evenimentele ul­te­rioare s-ar putea dovedi problematice.) Re­­tragerea lui este calculată şi pare a fi fost gândită pentru a oferi o şansă forţelor de centru-dreapta de a reintra în joc, spul­berând visul PSD de a deţine controlul ab­solut.

Antonescu este un bun actor şi un om ca­re a înotat prin ape politice tulburi, încă de la intrarea sa în parlament, cu o ge­ne­raţie în urmă. Această eră a tehnologiei vii­torului nu pare a fi una în care p­o­li­ticienii să ţină jurnale sau să se sfătuiască. Cu toate acestea, este uluitoare uşurinţa cu care Antonescu pare să renunţe la tot. În 1990, Margaret Thatcher, un politician de o cu totul altă anvergură, şi-a trădat instinctele, în mod similar, atunci când a demisionat sub presiunea propriilor colegi de partid. În apariţiile publice, Antonescu exprimă un aer de uşurare şi o anumită satisfacţie la gândul că, dintr-o dată, i-a făcut viaţa grea fostului său aliat din USL.

Cum rămâne însă cu Klaus Jo­han­nis? Ademenirea acestuia din fie­ful de la Sibiu pentru a-l dis­tribui într-un rol principal, în­tr-un partid liberal aflat în criză de valori, reprezintă una dintre puţinele reu­şite ale lui Antonescu, în calitate de ma­nager politic. Un om care şi-a atacat ve­hement colegi liberali capabili, cu state vechi, precum Andrei Chiliman sau Lu­do­vic Orban, Antonescu pare a nu avea com­plexe în a înlesni ascensiunea în partid a acestui personaj foarte ambiţios şi în­cre­zător în forţele proprii. Sau poate că Jo­hannis este cel care a jucat rolul de Şe­he­rezadă – cu ale sale poveşti care l-au dis­tras pe capriciosul conducător persan de la viziunile sale de o cruzime paranoică –, oferindu-i acestui liberal potentat o nouă perspectivă. Dacă aşa au stat lucrurile, este puţin probabil ca Johannis să fi ac­ţionat de unul singur.

Antonescu a vizitat, de curând, câteva din­tre marile capitale occidentale. Ar fi fost o neglijenţă de neimaginat din partea fac­to­rilor de decizie, atât vest-europeni cât şi americani, să nu-i atragă atenţia, în mod discret, asupra erorilor comise, pre­zen­tân­du-i, în acelaşi timp, avantajele unei căi alternative, mai apropiate de principiile democraţiei liberale.

Atitudinea lui Victor Ponta de a comenta, atât de repede şi în­tr-o manieră explicită, miş­că­rile dramatice ale lui Antonescu a fost una lipsită de în­ţe­lep­ciune. Dacă ar fi ascultat sfaturile ce­lorlalţi, poate că ar fi păstrat o tăcere dem­nă, în loc să facă remarce ranchiunoase, pentru a demonstra că fostul său aliat din USL este o persoană instabilă şi tragică, uşor de păcălit de cei din jurul său.

Atât Ponta, cât şi Antonescu au afirmat unul despre celălalt că ar fi manipulat de de­monicul Băsescu. Este o sintagmă îm­prumutată din dicţionarul Antenelor, ce pleacă de la premisa că, pentru orice eve­niment care tulbură pacea şi ordinea în ţară, vina se află la Cotroceni.

În prezent, pare că Antonescu joacă totul pe o mână slabă, chiar mai bine decât Bă­ses­cu. Este mai filosofic, gata să se sa­cri­fice pentru cauza liberală, pe care tot el a dis­trus-o prin comportamentul său stân­gaci.

Succesul acestui exerciţiu al repoziţionării depinde, în mare măsură, de Johannis. Dacă, în bătălia pentru alegerile ce vor ur­ma, el va fi capabil să-şi exploateze tre­cutul german, insistând pe faptul că ar pu­tea stimula o campanie de reindustralizare a României, atunci un PSD al cărui unic slogan este „mândru că sunt român“ s-ar putea trezi într-o situaţie disperată.

În trecut, am scris despre Johannis cu scep­ticism, pe când părea să-l susţină pe An­to­nescu, în perioada sa nefastă. Dar oa­menii se schimbă şi evoluează şi cred că el ar pu­tea deveni, totuşi, un element ca­ta­lizator pentru un sistem politic aflat în impas.

În ultima vreme, toate privirile au fost aţin­tite asupra acţiunilor atipice ale lui An­tonescu. Este extrem de rar, chiar şi în de­mocraţiile mult mai consolidate, ca un li­der să renunţe la putere în totalitate, şi într-un timp atât de scurt. Acest fenomen este mai degrabă caracteristic monarhiilor. Renunţarea la tron de către regele Eduard al VIII-lea, în 1936, s-a datorat faptului că acesta şi-a pus interesele personale mai pre­sus de îndatoririle pe care le avea, în calitate de conducător al instituţiei-sim­bol al continuităţii şi stabilităţii Marii Bri­tanii.

De asemenea, decizia regelui Juan Carlos de a abdica, în 2 iunie, pare să fi luat naş­te­re din dorinţa sa de a consolida valorile monarhiei spaniole, în faţa ameninţării unui sentiment prorepublican, tot mai ac­centuat.

Rămâne de văzut dacă gestul lui An­to­nescu a fost inspirat de un sentiment si­milar de nobleţe şi dacă forţele demo­cra­tice de centru-dreapta vor avea puterea de a renaşte, atât de vitală pentru a salva România de la un alt dezastru.

* Tom Gallagher este Profesor Emerit de Ştiinţe Politice în cadrul Bradford University. Manchester University Press va publica, în câteva luni, următoarea sa carte, Europe’s Path to Crisis: Disintegration Through Monetary Union.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU