Lipsa de curaj a făcut posibilă ascensiunea lui Jeremy Corbyn

Întrerupându-mă puțin din scrierea acestei recenzii, privirea mi-a alunecat pe un tweet al lui Paul Popper, care este la curent cu strâmtorile politice disperate pe care le traversează în prezent Marea Britanie: „M-am urcat într-un tren plin. Nu am putut găsi niciun loc liber. M-am alăturat unui grup secret de Facebook. Nu am văzut niciun fel de antisemitism. Da, sigur, @jeremycorbyn. Nu erau locuri libere în tren. Nu era antisemitism în grupul tău. Lipsa ta de onestitate este fără sfârșit. @formerleft“.

Mulți cetățeni preferă să închidă ochii față de situația creată de conducerea Partidului Laburist, legăturile cu teroriștii, teoriile conspirației folosite pentru a explica lumea, cultura agresivă din interiorul partidului și personajele pe care le-a promovat Jeremy Corbyn. Un climat de indiferență pare să prevaleze. Este o întoarcere în timp care amintește de rușinoasa epocă Vichy a Franței și nu doar din cauza abdicării morale. Mareșalul Petain era un bătrân cu un caracter deficitar, care totuși era îmbrățișat ca un salvator național. Vorbea, de obicei, în clișee, la fel ca bătrânul Corbyn, care a fost ovaționat de miile de participanți la festivalul de muzică de la Glastonbury, după marele succes electoral al laburiștilor din 2017. În aceeași zi, un sondaj de opinie îi plasa pe laburiști cu 7 procente în fața conservatorilor.

Scrisă într-un stil laconic, dar care impune autoritate, cartea Ten Years in the Death of the Labour Party a lui Tom Harris prezintă o radiografie a modului în care laburiștii s-au transformat într-o perioadă foarte scurtă „într-o versiune extremă, de nerecunoscut“ a lor. Cred că va trece testul timpului ca o evaluare profundă a modului în care Partidul Laburist a devenit victima unei preluări ostile de către un șarlatan, un extremist politic mândru și lipsit de orice rușine. Este punctul de vedere al unui insider care, vreme de 18 ani, a fost parlamentar laburist cu o activitate exemplară.

Cartea e greoaie, dar cea mai mare parte a sa, dedicată ascensiunii lui Corbyn și implicațiilor sale, este o lectură captivantă. Inițial, nenorocirile laburiștilor au fost puse pe seama ghinionului sau a erorilor de judecată, cum ar fi indecizia lui Gordon Brown privind organizarea alegerilor în 2007 sau a partidului, care cade prada rivalităților dintre frații Ed și David Miliband, produsele unei clase mijlocii bogate. Harris este convins că „niciuna dintre calamitățile de care au suferit [laburiștii] din 2007 nu trebuia să se întâmple; ele au avut loc din cauza unor decizii politice conștiente, care puteau fi evitate“.

Se pune un accent considerabil pe lumea din bula Westminster și pe politica londoneză. Presupusa trădare a lui Ed Miliband față de fratele său mai mare este folosită ca o metaforă pentru a sugera cinismul elitelor metropolitane din clasa mijlocie, spre deosebire de universul comunităților muncitorești, unde legăturile de familie au rămas cea mai de preț valoare.

Jeremy Corbin este conducătorul Partidului Laburist și liderul opoziției din Marea Britanie

Impresia pe care o transmite este aceea că încă mai există o Mare Britanie grandioasă și netulburată, o veritabilă oază de stabilitate. Războiul din Irak sau presiunile demografice și economice care decurg din globalizare (îmbrățișate cu pasiune de Marea Britanie) nu sunt discutate. La fel se întâmplă și cu transformările din cultura tineretului, în special radicalizarea tot mai amplă a universităților, unde marxismul este absorbit și restartat de un postmodernism care privilegiază sentimentele în fața faptelor. Revoluția academică l-a făcut posibil pe Corbyn. Armata noilor funcționari din consiliile înființate pentru a reglementa comportamentul privat și al statului era formată adesea din zeloți, nu din noua burghezie, dornică să se bucure de o bucată din plăcinta socialistă a lui Blair sau Brown.

În mare măsură tăcut față de Blair, spre sfârșitul cărții, Harris se întoarce către Brown, care, „cu un nivel uimitor de egoism, a ales să se lanseze într-un conflict de un deceniu cu Tony Blair“. Acest război civil între moderați ar fi putut fi îngrădit dacă ar fi apărut o nouă galerie de personalități cu greutate care să aibă talentul și viziunea de a fi custozii partidului.

Dar chiar și oamenii capabili care sunt discutați au folosit Partidul Laburist ca stație intermediară înainte de a merge mai departe către lucruri mai importante. Numai Alan Johnson a arătat ceva din devotamentul lui Denis Healey către partidul său, dar a preferat să se ocupe de scrierea memoriilor sale, mai degrabă decât să țină în echilibru extrema stângă. Decizia cheie care i-a pus pus pe laburiști în ghearele lor a fost probabil crearea unui set de reguli electorale care să favorizeze minoritățile organizate. Cu această mișcare, Ed Miliband a deschis calea pentru ca partidul să fie deturnat de cei relativ puțini. În schimbul a 3 lire sterline, noii membri, care altfel ar fi putut petrece ani de campanie împotriva laburiștilor, puteau după 2015 să decidă liderul. Probabil că la acest lucru se gândea parlamentarul Chris Bryant când a spus în fața unui public de televiziune: „Ar trebui să mă duc și să-l lovesc [pe Miliband] pentru că a lăsat partidul în starea în care se află“.

Atât înainte, cât și după alegerea lui Corbyn la vârful partidului, în 2016, apetitul pentru rezistență al moderaților, încă dominant la nivelul partidului parlamentar, era totuși limitat. Erau în mare parte lideri cosmopoliți care vedeau Uniunea Europeană drept farul călăuzitor. Aceștia au eșuat să articuleze și să promoveze o identitate britanică expusă în mod neașteptat în timpul referendumului din 2014 la întrebarea dacă Scoția ar trebui să devină independentă.

Evenimentele lui Corbyn din campanie au devenit mitinguri cvasi-religioase, pe măsură ce o mare de suporteri tineri veneau să îl susțină. Numărul lor era mult mai mare decât în era militantă de după 1979 și făceau parte într-o mult mai mare măsură din clasa de mijloc.

Corbyn a devenit marele beneficiar al transformărilor culturale din Marea Britanie, care abia au început să fie analizate. A existat o prăbușire a coeziunii sociale și personale, deoarece fundațiile care furnizaseră un fel de bază conservatoare pentru viața britanică au fost rupte. Legăturile de lungă durată ale lui Corbyn cu extremiștii din Irlanda și Orientul Mijlociu, demonstrate într-o manieră neemoțională de Harris, nu au avut niciun impact și probabil chiar i-au dat un fel de strălucire.

Corbyn a fost extrem de lipsit de entuziasm privind statutul de membru în UE. Șocul înregistrat la jumătatea anului 2016, când Marea Britanie era pe cale să renunțe la UE sub un lider laburist aparent favorabil acestei agende, i-a trezit pe parlamentarii moderați din letargia lor profundă. La mai puțin de zece zile după referendumul din 23 iunie, leadership-ul laburiștilor era sub asalt. Au urmat demisii în masă din guvernul din umbră, în total 47, iar Hilary Benn l-a îndemnat pe Corbyn să demisioneze. Aproape 172 dintre cei 216 de deputați laburiști au sprijinit moțiunea în forumul decizional că „partidul nu are încredere în Jeremy Corbyn ca lider“, dar au fost izolați de membrii partidului și de susținerea principalelor sindicate. Curând, Corbyn avea să iasă mai puternic ca niciodată.

Dimensiunea profundă a predispozițiilor extremiste ale lui Corbyn nu a afectat ascensiunea sa. După ce 130 de persoane au fost masacrate la Paris de teroriști islamiști, la 13 noiembrie 2015, Corbyn a renunțat la imperativul de a avea o politică de tip shoot to kill pentru a preveni mai multe astfel de acte. Bomba de la Manchester Arena, care a ucis, în mai 2017, 22 de tineri a fost cu dibăcie răsucită de șeful comunicării lui Corbyn, Seumas Milne, drept o consecință a reducerilor operate de conservatori în rândul polițiștilor, nu ca un eșec de a adopta o politică fermă împotriva extremismului islamist. Marea Britanie se confrunta în acele zile cu o campanie electorală generală, după ce un prim-ministru conservator nepregătit, Theresa May, ceruse alegeri anticipate. Corbyn a fost mult mai energic decât aceasta în circuitul campaniei. O „avalanșă de propagandă pe social media, în mare parte fabricată“ a promovat o serie de narațiuni false, menite să liniștească publicul, în privința trecutului liderului.

Laburiștii au recuperat puternic în sudul Angliei și, fără o revenire a conservatorilor în Scoția câștigând 13 mandate, Corbyn ar fi fost foarte aproape să devină prim-ministru. Acum avea securizată poziția sa de lider. Moderații fuseseră îngenuncheați. Pe rând, Owen Smith, Chuka Umunna și Tom Watson l-au elogiat pe noul lider, deși anterior își afirmaseră public disprețul față de el.

Radiografia lui Harris despre triumful extremismului în Partidului Laburist nu va putea fi depășită pentru o vreme. El posedă judecata morală și busola socială pentru a vedea cât de rău este acest lucru pentru Marea Britanie și poate chiar pentru Occident în general. Dar puțini dintre cei care ar fi putut să-l împiedice pe Corbyn să câștige par să dețină aceste atribute.

Traducere de OCTAVIAN MANEA

(Articolul a fost publicat în limba engleză pe platforma The Conservative Woman, 13 martie 2018.)