Ponta, regele junglei care a redevenit România

Nu există tratament pentru dependenţa lui Ponta de metoda agresivă de a face politică. El exagerează, minte, ameninţă ca orice mic terorist crescut în spiritul impertinenţei şi al provocării.

De 23 de ani, România postcomunistă se prezintă sub forma unui hibrid, păstrând, în bună măsură, vechile ideologii ale sta­tului dominat de partidul unic. Unei elite reciclate, reconsolidate de că­tre cei disperaţi să se îm­bogăţească prin orice mij­loace, i s-au alăturat de­fec­torii din tabăra reformistă, PNL în întregime, traseişti din PDL şi intelectuali care s-au săturat de lupta de­mo­cratică, alergând după func­ţii sau emiţând judecăţi de natură estetică despre Tra­ian Băsescu (un lider greu de digerat, dar care se angajează, cu încă­păţânare, să scape România de fantomele postcomuniste).

De mai bine de 20 de ani, par­ti­zanii restauraţiei şi ai con­ti­nu­i­tăţii, ascunse sub masca unor aşa-zise schimbări, au fost in­comodaţi de un climat geo­po­litic defavorabil. Pătrunderea influenţelor occidentale până la graniţele îndepărtate ale Europei a făcut ca eşalonul doi al co­muniştilor, promotorii capitalismului săl­batic, precum şi reprezentanţi de seamă ai mass-media şi ai mediului academic să fie nevoiţi să acţioneze, chiar şi fără prea multă tragere de inimă, în limitele unei democraţii dezordonate, dar autentice.

Astăzi, această epocă tulbure pare a se con­frunta cu o criză. Înseşi modelele con­venţionale ale capitalismului sunt puse sub semnul întrebării. Sistemele politice au­toritare şi-au extins aria de influenţă din­colo de Eurasia. Uniunea Europeană se află în faţa unei crize profunde şi com­plexe, în care state din primul eşalon, pre­cum Spania sau Italia, trebuie să facă faţă unor situaţii extreme, la nivel naţional.

Interminabila eră postrevoluţionară, în ca­re lupta politică oscila între vechile struc­turi cu un control fragil asupra puterii, pe de-o parte, şi reformiştii nehotărâţi şi di­vizaţi, de cealaltă parte, pare să fi dat câş­tig de cauză celor dintâi, care s-au dovedit întotdeauna competitori mai puternici.

Victor Ponta a candidat, cu succes, pentru ro­lul de tânăr Napoleon care inaugurează o nouă etapă a carierei politice, devenind „cineva“ în această parte a Europei. Aceia care doresc să unifice partidul şi statul, în spatele unei pseudodemocraţii, au primit sfaturi şi imbolduri pe care nici măcar Ili­escu nu le-a putut oferi. Ponta este un fel de Mozart al politicii de tip autoritar, un personaj tânăr, vulgar şi impulsiv, dar cu un talent înnăscut în domeniul său. Une­ori, liderii sunt supuşi testului propriei agonii, iar aceasta este soarta lui Ponta. În vreme ce majoritatea persoanelor publice de top ar dispărea din scenă dacă s-ar do­vedi că şi-au obţinut calificativele pro­fe­sionale în mod fraudulos, demascarea lui Ponta a reprezentat, dimpotrivă, izbăvirea sa. L-a impulsionat şi mai mult să devină un luptător plin de sine, în slujba „drep­tăţii“. A trecut la ofensivă distrugând toa­tă mobila democratică pe care a putut pu­ne mâna în casa politică a României. Orice mijloace de înlăturare a lui Traian Băsescu din funcţia de şef al statului şi de anulare a progreselor în domeniul justiţiei, care au primit cele mai multe aprecieri din partea instituţiilor europene, sunt acce­p­tabile.

Nici măcar ascensiunea la putere a lui Hit­ler, în 1932-1933, nu a fost atât de bogată în incidente în care mecanismele de­mocraţiei şi măsurile de pro­tecţie a acestora să fie pur şi simplu aruncate pe fereastră. Ponta a pus la cale un fel de marş al Ro­mei în stilul lui Mussolini, în care, până în prezent, nu s-a recurs la violenţă. Dar a fost dominat de ca­lomnii, intimidări de culise şi tehnici de creare a sentimentelor de şoc şi teamă, pu­se la punct de către canale de televiziune cu o conduită îndoielnică, pe care nu le poţi întâlni nicăieri altundeva în lumea civilizată. În 1922, Mussolini avea să se aşe­ze în fruntea intereselor economice, aflate sub ameninţarea valului de transformări sociale care au tulburat apele în Italia, la sfârşitul primului război mondial. Ponta procedează, astăzi, oarecum similar. El a interacţionat exemplar cu Dan Voiculescu şi instrumentul media al acestuia pentru a declanşa o vânătoare de vrăjitoare îm­po­triva lui Băsescu şi a acelor segmente ale sistemului juridic rămase în afara sferei de influenţă a intereselor private. Ponta este prima persoană care se poate uita în ochii lui Voiculescu afirmând, cu sinceritate, „sunt la fel de dur, dezinhibat şi lipsit de scrupule ca şi tine“. El a ridicat din haz­naua politicii un personaj sinistru precum colonelul Mircea Dogaru, coordonatorul re­zerviştilor şi al liderilor sindicali, cu care a semnat un acord, în faţa camerelor TV, legat de necesitatea dizolvării DNA şi a Curţii Constituţionale. Cu siguranţă, este doar o chestiune de timp până ce o miş­care de susţinători tineri ai lui Ponta va lua naştere, prin compromiterea unui tineret ale cărui gândire şi comportament au fost pervertite de valurile de im­be­ci­lităţi venind dinspre imperiul media al lui Felix.

La fel ca Italia lui Mussolini, încăpăţânarea asaltului lui Ponta asupra valorilor de­mocratice nu i-a impresionat pe inte­lec­tuali. Într-o Românie modelată după chi­pul şi asemănarea lui Ponta, va exista echi­valentul local autentic al unor Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto şi Robert Michels – minţi strălucite care erau gata să-şi pu­nă prestigiul intelectual în slujba le­giti­mării noii ordini şi a condottierilor ita­lieni. Paradoxal, Dogaru, Voiculescu, Ma­zăre ajung să facă front comun cu pro­fesori universitari din Bucureşti, Cluj şi Ti­mişoara, dintre care unii şi-au câştigat re­putaţia studiind dezastrele care se produc atunci când democraţiile eşuează (în alte epoci). Urmând coregrafia unui mentor, An­drei Marga, care comunică restului lu­mii linia dictată de Ponta, rolul lor va fi acela de a relativiza puciul din această va­ră; toate evenimentele care au loc, în pre­zent, reprezintă o corecţie necesară, ce tre­buia demult făcută, astfel încât Ro­mâ­nia să redevină, cât mai curând, un mem­bru demn de încredere al familiei politice europene, bucurându-se de atenţia şi res­pectul cuvenite.

Din nefericire, acest mesaj menit să liniştească este distrus de „mi­cul prinţ“, aflat la cârma ţării. În loc să fie un căpitan pru­dent şi măsurat, care să fa­că apel la moderaţie şi un progres cu paşi mici, el a ales tactica pârjolirii câmpului. Asaltul asupra instituţiilor menite să stea în calea întoarcerii la autoritarism a fost urmat de prelegeri usturătoare şi con­des­cendente la adresa cancelarului Merkel, a lui Barroso şi a factorilor de decizie eu­ropeni care şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la schimbarea radicală de direcţie a României. E puţin probabil că noii in­te­lectali recrutaţi vor face apel la moderaţie. Şi nici lui Marga nu pare să-i pese de asta. Dar la cei 82 de ani ai săi, însuşi Ion Ili­escu, care a fost martorul a trei generaţii diferite de lupte politice, ar putea să dea dezaprobator din cap în faţa acestei folie de grandeur.

Nu există tratament pentru dependenţa lui Ponta de metoda agresivă de a face po­li­tică. El exagerează, minte, ameninţă ca orice mic terorist crescut în spiritul im­pertinenţei şi al provocării, după modelul Mircea Badea. Mesajul lui către români şi către lume este: „trebuie să mă luaţi aşa cum sunt“. Românii care nu se pot obiş­nui cu o autocraţie personalizată sunt li­beri să plece, împreună cu milioanele care au emigrat deja şi care, trăind fără An­tene, văd în Băsescu întruchiparea tră­să­turilor eliberatoare. În realitate, Ponta cu­noaşte istoria politică a secolului XX la fel cum cunoaşte Curtea Penală Inter­naţio­nală, subiectul tezei sale de doctorat, dar este gata să deturneze ţara de la cursul ac­tual către o nouă configuraţie a puterii, aşa cum a făcut Tito în 1948, când Iu­go­s­lavia s-a rupt de Uniunea Sovietică, sau Gheorghiu Dej, în 1963. Pentru el, o ase­menea răsturnare de proporţii în sistemul de alianţe geopolitice al României re­pre­zintă o manevră necesară, dacă aceasta îl va ajuta să se bucure de un mandat în­de­lungat la cârma ţării.

Fără îndoială, profesorul Marga va arde de nerăbdare să-i rea­min­tească faptul că De Gaulle s-a re­tras din aripa militară a NATO în anii ‘60, căutând să ajungă la o înţelegere cu Uniunea Sovietică, în plin Răz­boi Rece. De Gaulle a avut propriile mo­tive pentru o astfel de deviere ne­or­todoxă şi, în cele din urmă, zadarnică de la valorile occidentale, în toiul unei lupte teribile între blocul comunist şi cel ca­pitalist democratic. Naţionalismul a fost un factor decisiv al viziunii sale, dar în ca­zul lui Ponta nu există nicio urmă de na­ţionalism. Poate tocmai de aceea a reuşit să atragă de partea lui intelectuali care
s-au grăbit să deligitimeze acest concept.

În ciuda pedigree-ului său nesănătos, acest prim-ministru este sprijinit din toa­tă inima de grupuri de interese care do­resc să obţină maximum de avantaje din contracte cu statul, având instituţiile la mâna lor. Grupuri precum Grivco în­tru­chipează monopolul pe care acestea îl de­ţin în diverse sectoare ale economiei. Po­litica USL (unde nu mai există nicio di­ferenţă între PSD şi PNL) se ghidează du­pă un model similar, aşa cum se poate ve­dea şi din decizia de a acţiona în justiţie opoziţia pentru a fi criticat impactul, la nivel naţional, pe care atacurile sale l-au avut asupra regulilor elementare ale de­mocraţiei.

Mulţi s-au cocoţat pe spatele acestui tigru tânăr Ponta, încântaţi de perspectiva că­lătoriei pe care o au de urmat. Însă pră­bu­şirea sa este sigură, deoarece limitele îi eclip­sează calităţile neîndoielnice. Pentru moment, pare a fi regele junglei care a re­devenit România. N-am idee cât va dura acest carnaval al animalelor care a pus stă­pânire peste România, în urmă cu şase săp­tămâni. Dar Victor Ponta nu deţine ni­cio formulă stabilă de guvernare, indi­fe­rent cât de indulgenţi s-ar dovedi o parte dintre partenerii occidentali în această privinţă. Măsura în care românii sunt pre­gătiţi să respingă „Antenismul“, să-şi ex­prime public opinia şi să se organizeze pen­tru a crea o ordine democratică post-Ponta va determina, cu siguranţă, durata acestui calvar.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU