De același autor
Contextul politic general este următorul: România este într-o stare de criză economică, socială şi politică. Preşedintele încearcă să reformeze structuri social-politice şi să remedieze diferite patologii descoperite în corpul social. Moderatorul discuţiei îi aduce la cunoştinţă opinia conform căreia, dacă România este reformabilă, Traian Băsescu nu a găsit calea adecvată de reformă: el declanşează un „conflict permanent“ care blochează acţiunea eficientă în sensul unei reforme. Starea de fapt în momentul discuţiei de la GDS este că preşedintele se află singur în opoziţie cu cea mai mare parte a forţei politice coalizate împotriva lui. Preşedintele este de acord că a declanşat conflicte, dar – după cum susţine – niciunul dintre acestea nu au fost gratuite. Şi aici începe enumerarea unei liste lungi de conflicte, numite cu un termen care este mult mai tare decât simplul conflict, „scandaluri“.
Cuvintele exacte ale preşedintelui României:
„Un mare scandal a fost generat când am condamnat crimele comunismului în parlament şi nu m-a iertat o bună parte din parlament pentru treaba asta. Un alt mare scandal şi o supărare a unui fost preşedinte a fost generată când a constatat cât de uşor se puteau preda cele două milioane de dosare ale fostei Securităţi. (...) Alt mare scandal a fost generat la inundaţii, când mi-am permis să mă implic deoarece instituţiile statului nu făceau ce trebuie, în 2005–2006. Un alt mare scandal a fost provocat când am spus în parlament că trebuie reformată clasa politică, cerând introducerea votului uninominal şi revizuirea Constituţiei. Alt scandal a fost provocat când mi s-a cerut să fac ceva cu dosarul d-lui Patriciu. (...) Şi astfel de scandaluri au mai fost. (...) De asemenea, au mai fost scandaluri ori de câte ori făceam observaţie guvernului. Dar acesta este rolul meu. Un preşedinte care vede şi tace, constatând că nu a putut să rezolve lucrurile în relaţia cu guvernul, şi se menţine, aşa, într-o expectativă generoasă şi liniştitoare pentru toţi, este, după părerea mea, un preşedinte care nu îşi face treaba, un preşedinte care nu-i mai reprezintă pe români în raport cu instituţiile statului.
(...) Au fost şi motive tăcute de scandal. În 2006, am hotărât să se stopeze orice proces de privatizare care viza infrastructura de transport energetic (...)“
Trebuie observat că această serie cvasinelimitată de conflicte etichetate de însuşi preşedintele ţării drept „scandaluri“ şi „scandaluri mari“ a fost declanşată în perioada a numai doi ani!
Această intervenţie îmi aduce aminte de un film al marelui regizor Kurosawa, Sanjuro, care tratează exact două modalităţi de a rezolva o problemă de corupţie într-un corp social. Prima modalitate, declanşată şi condusă de un grup de samurai tineri şi fără experienţă, este a luptei şi a conflictului armat deschis. Impulsivitatea şi acţiunea imediată şi pătimaşă sunt permanent evidente în desfăşurarea acţiunii. Cea de-a doua modalitate este pregătită şi cu grijă iniţiată de unul dintre conducătorii clanului, coleg chiar al celor corupţi (care făcea parte din capii clanului). El îşi dorea să îi facă conştienţi cu răbdare şi... delicateţe pe cei corupţi că au fost descoperiţi şi să le ofere o portiţă de ieşire discretă şi onorabilă. Desigur, cei prinşi trebuiau puşi în faţa unei opţiuni ferme, iar planul acestui adevărat diplomat şi cunoscător de inimi umane se baza şi pe o demnitate încă existentă în societatea japoneză a acelor timpuri, chiar şi de către cei răi. Şi nu cred că astfel de calităţi dispar cu totul din sfera sufletului uman în vreun timp istoric, dar ele se pot îngropa foarte adânc. Diplomaţia pierde în film, însă, pentru că tinerii samurai neiscusiţi confundă diplomaţia cu slăbiciunea şi chiar cu corupţia însăşi.
Pentru a fi concis, cred că rolul unui preşedinte nu este acela activ şi chiar hiperactiv, ci unul contemplativ. Afirmaţia mea tare este că rolul contemplativ, care ţine de cultivarea armoniei în şi între grupurile ce au rol într-adevăr activ, guvernul şi parlamentul (şi mai ales armonie între preşedintele însuşi şi aceste grupuri), conduce la o acţiune politică eficientă. Cu alte cuvinte, modelul de rol în care crede nereflectat preşedintele Băsescu este unul neeficient. Un preşedinte nu trebuie să declanşeze mari conflicte şi, în nici un caz, pe zeci de planuri deodată, dacă este un bun strateg. Cu atât mai puţin trebuie să declanşeze mari scandaluri.
Există un adagio important? Nu cumva acest rol contemplativ (rolul faraonilor la egiptenii antici, al Împăratului Regatului Cerului la vechii chinezi etc.) este posibil doar în perioadele în care relaţiile de fiinţă, comportamentul moral şi spiritual domină societatea („vârsta de aur a omenirii“)? Observaţia este perfect justificată, dar o perioadă minimă a relaţiilor autentice şi a moralităţii, cum este cea actuală la nivel mondial, deşi cere adaptarea instrumentelor la situaţie, tot nu îşi poate găsi soluţie prin scandaluri mari. Singura soluţie autentică este cultivarea cu toate forţele şi înţelepciunea a coeziunii şi comuniunii în primul cerc politic de conducere. De aici armonia va radia mai departe. Acesta este rolul conducătorului, iar nu cel de a prelua rolul activ al altora (precum în cazul inundaţiilor etc.). Preşedintele Băsescu nu şi-a onorat deloc propriul rol (pentru că nu l-a înţeles corect) şi atunci a invadat autoritar şi justiţiar rolul celorlalţi. Şi aici ajungem la a doua arie problematică: în natura rolului contemplativ intră şi înţelegerea până la nivel inconştient a relativităţii justiţiei umane şi a adevărului că, în raportul dintre dreptate şi iubire, dreptatea are numai 40%, cum spune părintele Arsenie Papacioc. Hoţul are şi el o dreptate a lui, pe care, într-un conflict, trebuie să o înţelegi fără a o accepta ca întemeiată. Aceasta îţi adaugă un bemol la agresivitatea împotriva lui.
Pentru că, potrivit principiului din fizică al acţiunii şi reacţiunii, orice acţiune dreaptă (şi agresivă) a preşedintelui Băsescu a iniţiat reacţia de partea cealaltă, aşa încât el a contribuit nu la victoria dreptăţii, ci la întărirea răului. Fără să vrea, dar aceasta nu-l scuză. Nu am nici o îndoială că, în câmpul de forţe în care se află un preşedinte într-o situaţie globală grea (cea a societăţii umane în general) şi într-o situaţie particulară de criză, nu este uşor. Dar, tocmai de aceea, el cere cadre de a fi şi a gândi fundamental diferite de cele ale unui tânăr samurai. Care, la un nivel al umorului metafizic (atât de diferit de băşcălie), este şi el simpatic, nu-i aşa?
