Alegeri UK: reconfirmarea Brexit, secesionism sau schimbare de sistem?

Partidul Verzilor a avut succes, în ciuda faptului că Polanski nu are ostentativ toți dinții în gură. Sau că, după cum ne amintește Camilla Cavendish în Financial Times, pe vremea când lucra ca hip­noterapeut spunea că poate să mărească bustul doamnelor prin puterea sugestiei. Sau că este total relaxat când vine vorba de lozinci controversate cum ar fi „globalizați Intifada”, el fiind evreu. De altfel, proaspăt alesul primar verde din Lewisham, Liam Shrivastava, a promis că o să înfrățească suburbia londoneză cu o localitate din Palestina. Partidul de stânga radicală a pus gând rău laburiștilor și vrea să-i înlocuiască. În câteva consilii din Anglia și din Londra, chiar a reușit asta. În Hackney, spre exemplu, a pus punct câtorva decenii bune de dominație Labour. Pe deasupra, a ocupat două locuri în Senedd (parlamentul galez), o premieră istorică. „Cred că oamenii s-au săturat de Labour și în același timp sunt încântați de alternativa verde.(...) E clar că noua politică înseamnă Green Party versus Reform”, a declarat Polanski pentru BBC.

Iată-ne ajunși și la marele câștigător al acestor alegeri, Reform UK, partidul condus de Nigel Farage. De la doar doi consilieri locali cu patru ani în urmă, dreapta populistă a ajuns la 1.454 de consilieri dintr-un total de puțin peste 5.000 de locuri disputate. Până mai ieri, Reform era coșmarul conservatorilor prin prisma fragmentării electoratului de dreapta. Nu mai puțin de cinci parlamentari Tory, printre care și fostul procuror general Suella Braverman, au dezertat pentru formațiunea condusă de Farage. Asta, fără să mai punem la socoteală o serie întreagă de foști parlamentari sau consilieri locali. De data aceasta însă, Reform a dislocat masiv voturi mai ales de la Labour. Consilii roșii de zeci de ani au trecut fără drept de apel la Reform. Laburiștii au pierdut aproape 1.500 de consilieri, o cifră foarte apropiată de numărul de consilieri pe care l-a câștigat partidul lui Farage, respectiv 1.452.

„Ceea ce a fost cu adevărat extraordinar este faptul că atât de multe victorii ale noastre s-au petrecut în fiefurile Labour din Nord Est, Nord Vest, Yorkshire și West Midlands. În multe dintre aceste zone, realitatea este cum nu se poate mai clară: voturile s-au mutat direct de la Partidul Laburist la Reform UK”, scrie chiar Nigel Farage în The Times. „Labour a părăsit clasa muncitoare și clasa muncitoare a părăsit Labour”, crede și secretarul general al sindicatului Unite Sharon Graham la emisiunea Laurei Kuenssberg de la BBC.

N-ar fi prima oară când „zidul roșu” laburist a fost străpuns, a reușit-o și Boris Johnson la alegerile parlamentare din 2019, însă ulterior circumscripțiile electorale au redevenit roșii. La vremea respectivă, scrutinul se afla sub imperiul Brexit. A contat Brexit și de data aceasta? Cunoscutul sociolog John Curtice crede că da. El a explicat pentru BBC că „partidul lui Nigel Farage s-a descurcat cel mai bine în locurile care au votat masiv pentru Brexit în 2016. În circumscripții unde peste 60% au votat Leave, Reform a luat, în medie, 40%. Prin contrast, în locurile în care opțiunea Brexit a fost sub 40%, Reform a câștigat, în medie, doar 10 procente”. Tot el este de părere că scena politică britanică s-a fragmentat. Hegemonia Tory – Labour a luat sfârșit, cel puțin din perspectiva ultimului rând de alegeri. Partidele care fac jocurile în Anglia sunt astăzi cinci la număr și nu două. În ordinea descrescătoare a voturilor primite este vorba de: Reform UK, Labour, liberal-democrați, conservatori și verzi.

Rezultatele conservatorilor au fost proaste, la rândul lor, dar mai puțin proaste decât cele ale rivalilor laburiști. Așteptările fiind sumbre, orice victorie a venit ca o surpriză majoră. Așa s-a întâmplat în Londra, unde Tory a reușit să recâștige Westminsterul de la Labour, dar și în alte câteva circumscripții din sudul Angliei. Spre deosebire de laburiști, rezultatele nu au declanșat o luptă pentru putere în interiorul partidului generată de contestarea liderului.

Pentru laburiști, pierderile nu s-au limitat la Anglia. În Țara Galilor, unde au avut loc alegeri parlamentare, separatiștii de la Plaid Cymru (Partidul Naționalist Galez – n.r.) au detronat 27 de ani de guvernare laburistă și au trimis Labour pe locul al treilea, după Reform. În Scoția, tot la parlamentare, au câștigat din nou naționaliștii de la SNP, chiar dacă fără majoritate absolută, urmați la egalitate de Labour și Reform care, la fel ca în Țara Galilor, au urcat pe podium de la zero. Astfel s-a mai desprins o concluzie a acestui scrutin: Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord sunt în prezent conduse de forțe separatiste.

Pentru partidul de guvernământ, dimensiunea dezastrului aduce cu sine și decontul politic. Primul responsabil este premierul Keir Starmer, „cel mai nepopular prim-ministru din istoria măsurătorilor sociologice britanice”, după cum l-a numit The Economist. Să te alegi cu un asemenea renume după nici doi ani de guvernare nu e puțin lucru. Mai ales după ce ai obținut o supermajoritate în parlament. Ce-i drept, există o dispută între specialiști pe marginea întrebării „cine e mai nepopular? Keir Starmer sau Liz Truss (cel mai scurt mandat din istoria Marii Britanii, 49 de zile – n.r)?”. Cert este că greu găsești un antitalent mai mare în relația cu electoratul.

De unde vine această imensă nemulțumire? Obsesia lui Starmer a fost să evite asocierea cu perioada Corbyn. Pentru a face Labour din nou viabil din punct de vedere electoral, a trebuit să întoarcă definitiv spatele ideilor precum naționalizare pe bandă rulantă sau alte accente de stângă dură, specifice lui Jeremy Corbyn. Modelul de guvernare a fost perioada Blair, dar într-o variantă mult mai responsabilă fiscal. Cu alte cuvinte, foarte strâns la pungă. Asta i-a adus încrederea condiționată a piețelor financiare, dar a dezamăgit profund votanții de stânga. Abordarea centristă și maniera tehnocrată a primului-ministru nu au fost de succes. Nu este de mirare că sindicatele partenere și-au pierdut încrederea în cabinetul Starmer și consideră că, într-un orizont rezonabil de timp, laburiștii trebuie să-și aleagă un nou lider. În același timp, aproape 100 de parlamentari Labour dintr-un total de 403 au cerut demisia premierului sau măcar stabilirea unui calendar de retragere. Este la fel de adevărat că alți 150 de membri ai Camerei Comunelor și-au declarat sprijinul pentru Starmer și cred că nu este momentul rivalităților. Cancelarul Exchequer (ministru de Finanțe – n.r.), Rachel Reeves, poate cel mai apropiat aliat al premierului, dar nepopulară, la rândul ei, a avertizat chiar că o competiție internă în acest moment ar arunca țara în haos.

Dintre potențialii contracandidați pentru șefia Partidului Laburist, cele mai importante șanse în acest moment sunt de partea primarului zonei metropolitane Manchester, Andy Burnham, supranumit „Regele Nordului”. Candidatura este însă complicată din punct de vedere statutar și foarte riscantă politic. Potrivit statutului Labour, doar un parlamentar poate ocupa funcția de șef al partidului. În egală măsură există cutuma constituțională potrivit căreia premierul trebuie să fie un membru ales al Camerei Comunelor. Pentru a putea reveni în parlament (Burnham a mai fost parlamentar), este nevoie de alegeri anticipate într-o circumscripție. Acest lucru tocmai a devenit posibil după un gest surprinzător și rarisim în politică: Josh Simons, parlamentar de Makerfield, a anunțat că renunță la fotoliul de ales pentru a-i permite lui Andy Burnham să candideze. „De aceea am nevoie de sprijinul oamenilor pentru a mă întoarce în parlament: să aducem în întreg Regatul Unit schimbările pe care le-am adus în zona metropolitană Manchester și să punem politica în slujba cetățenilor”, anunță Burnham într-un comunicat. În plus, orice candidatură trebuie aprobată de comitetul național executiv al partidului (NEC), for controlat de Starmer și care i-a respins deja o candidatură lui Burnham la alegerile din Gorton și Denton. Surse apropiate premierului citate de presa centrală spun că de data aceasta NEC nu-i va mai sta în cale lui Burnham.

Spuneam că mișcarea lui Andy Burnham este foarte riscantă și din punct de vedere politic, ținând cont că Reform tocmai a șters pe jos cu Labour la alegerile locale în circumscripția respectivă. Acesta este și motivul pentru care anticipatele din Makerfield sunt încărcate de o semnificație deosebită: Labour are ocazia să-și ia revanșa față de Reform și să dovedească faptul că încă produce lideri.

Acestea fiind spuse, piețele financiare nu văd cu ochi buni perspectiva unui guvern condus de Andy Burnham, personaj care se află mai la stânga partidului. Randamentele pe titlurile de stat la 10 ani au crescut până la maximul din 2008, perioada crizei financiare. Randamentele cresc pe măsură ce prețul titlurilor scade. La rândul ei, lira sterlină a avut parte de câteva ședințe în care a pierdut teren față de dolarul american. „Candidatura potențială a lui Burnham a fost ca un paratrăsnet pentru temerile investitorilor potrivit cărora primarul zonei metropolitane Manchester (...) ar putea relaxa limitele de împrumut autoimpuse de Downing Street 10”, scrie Financial Times.

*Foto: Zack Polanski, liderul partidului Verzilor (dreapta) alături de Zeo Garbett, primarul ales din Hackney.