Brexit: pe aici nu se (mai) trece!

Un plebiscit organizat pe 25 mai ar fi fost de bun augur pentru David Cameron. Mo­tivul? A doua zi, Biroul Național de Sta­tis­tică (ONS) a publicat un document care poa­te hotărî atât soarta referendumului din 23 iunie, cât și viitorul Uniunii Eu­ro­pene.

În sine, raportul trimestrial pe marginea migrației nu a adus mari surprize. Mi­gra­ția netă (diferența dintre cei care pleacă și cei care vin) nu a consemnat, în mod sur­prinzător, un nou maxim istoric. Efectul a fost însă emoțional, cu implicații elec­to­rale profunde. Astfel, imigrația intra­co­mu­nitară, principalul subiect generator de os­ti­litate la adresa Bruxellesului, a reușit să recucerească tematic dezbaterea pu­bli­că.

Pentru tabăra Leave, imigrația re­prezintă lozul câștigător sau bi­letul luat din gara Bruxelles-Mi­di, cu destinația St. Pancrass In­ternational, „fără întors“! Sim­pli­ficarea tematică a campaniei cu puțin timp înaintea votului face ca avansul eu­ro­scepticilor să fie greu de recuperat. Până mai ieri, avalanșa de estimări și concepte macroeconomice lansată de apărătorii sta­tu quo-ului rezona doar cu o parte din pu­blic. Ideea de „imigranți săraci din Europa de Est“ este pe înțelesul tuturor.

Cum s-a ajuns aici și ce spun, de fapt, ci­frele de la statistică? În 2015, imigrația din spațiul comunitar și-a menținut tra­iec­to­ria ascendentă și a înregistrat un avans de 10.000 față de anul anterior, până la ni­velul de 184.000. În ceea ce privește noii veniți din afara UE, numărul acestora a scăzut ușor față de 2014, se menține însă mai ridicat cu 4.000 față de cel din UE. Es­te de remarcat că acest avans s-a diminuat considerabil, având în vedere că, în urmă cu doar un an, el se situa la 20.000, res­pectiv 194.000 din spațiul extracomunitar, față de 174.000 de cetățeni sosiți din state membre. De aici și prima controversă. Spa­țiul extracomunitar poate fi definit co­locvial ca „restul lumii“, în cazul Marii Bri­tanii se referă însă cu precădere la zona Commonwealth. Cererile de reîntregire a familiei depuse de britanici originari din țări precum India, Pakistan sau Ban­gla­desh sunt de ordinul zecilor de mii pe an. Restricțiile tot mai mari impuse de guvern în vederea limitării imigrației extra­co­mu­nitare dau naștere unor frustrări speculate eficient de ideologii Brexit. De altfel, în febra campaniei electorale din 2010, David Cameron, la vremea aceea critic vehement al Bruxellesului, a făcut o promisiune pe cât de hazardată, pe atât de periculoasă as­tăzi pentru cauza Remain: reducerea mi­gra­ției nete sub nivelul de 100.000, în ur­mătorii cinci ani. Eșecul acestei politici asu­mate se răzbună crunt pe premier și afec­tează serios șansele Remain din 23 iu­nie. Practic, în condițiile în care imigrația a redevenit elementul central al dez­ba­te­rii, adepții Brexit văd ruperea de Uniune ca unică soluție pentru ceea ce numesc „recâștigarea controlului asupra gra­ni­țelor“. Ei curtează votul etnic și deplâng discri­minarea la care ar fi supuse familiile din fostele colonii. Totodată, atrag atenția asupra afinităților culturale cu popoarele din spațiul Commonwealth, elemente pe ca­re, spun ei, britanicii nu le împărtășesc cu est-europenii. Această atitudine con­tras­tează însă puternic cu cea afișată în 2011, când mulți dintre militanții Leave de astăzi puneau revoltele din Londra pe seama presupuselor incompatibilități cul­turale cu minoritățile etnice originare din același spațiu Commowealth.

Salariile și locurile de muncă sau, mai de­grabă, angoasele sociale ce derivă de aici sunt, la rândul lor, teme nelipsite. În pre­zent, nouă din zece angajați sunt britanici, cu o rată scăzută a șomajului, de puțin pes­te 5%. Ce-i drept, dacă așezăm evo­lu­ția veniturilor salariale într-o perspectivă mai largă, situația este diferită. În termeni reali, între 2008 și 2014, veniturile au cu­noscut cel mai accelerat declin din istoria recentă, fără o revenire solidă, în ciuda inflației scăzute din ultima perioadă. Aici, realitățile macro specifice economiei bri­ta­nice au reprezentat factorul determinant. La nivel politic, însă, presiunea pe salarii este atribuită imigranților. De altfel, sin­gu­rul studiu invocat de tabăra Leave în cur­sul campaniei este cel publicat pe această temă de Banca Angliei. Potrivit băncii cen­trale, imigrația a generat, în medie, o re­du­cere salarială de 0,5%, cu accent pe zo­na necalificată. Argumentul a prins în rân­dul multor suporteri ai Brexit, chiar dacă, începând cu 1 aprilie 2016, guvernul a majorat salariul minim la nivel național, de la 6,70 de lire pe oră, la 7,20 de lire.

Starea tot mai precară a Sis­te­mu­lui Național de Sănătate (NHS) reprezintă un alt punct nevralgic pe agenda publică. Tabăra Leave pune deteriorarea vizibilă a cali­tății serviciilor pe seama numărului mare de nou-veniți. Intrarea NHS pe deficit s-a produs în anul financiar 2013-2014, însă ritmul amețitor de creștere a pierderii (de opt ori în 12 luni) nu poate fi atribuit vre­u­nui factor demografic. Nici măcar într-un scenariu apocaliptic. Cauzele declinului sunt multiple și țin cu precădere de refor­ma de tip start-stop, aplicată de Cabinetul Cameron în ultimii ani, în funcție de barometrul politic al zilei. Presiunea pe ser­vicii este reală, însă neomogenă din punct de vedere geografic. Cu alte cu­vin­te, multe dintre fiefurile Brexit nu o re­simt în mod direct, nefiind destinații pre­dilecte pentru imigranți. În mod para­doxal, Londra, zona cu cea mai mare den­sitate cosmopolită la nivel european, este principala redută pro-UE. Contribuția ce­lor peste 50.000 de cetățeni comunitari ca­re lucrează în NHS, pe fondul lipsei acu­te de cadre, este subliniată de tabăra Re­main și relativizată de ceilalți, tot prin ar­gumentul Commonwealth.

Zig-zag-ul politic și inconsecvența po­zi­ții­lor față de Bruxelles îl costă astăzi scump pe David Cameron. În 2010, și-a retras par­tidul din mainstreamul politic eu­ro­pean, părăsind PPE. În 2013 a promis că va organiza un referendum de tip in-out, în condițiile în care un altul, cel scoțian, îi bătea deja la ușă. Înainte de orice, de­monizarea constantă a Bruxellesului, îna­in­te, dar și după ascensiunea la putere, i-a erodat masiv propria credibilitate, atunci când vine vorba de tematica europeană. Doar 18% dintre britanici mai cred astăzi în pledoariile sale pe marginea acestui su­biect.

În ceea ce privește victimele colaterale ale acestei dezbateri, românii și polonezii ră­mân în continuare ținte favorite în tirul în­crucișat al tabloidelor. Asemănările în­tre cele două comunități se opresc însă aici. Varșovia sare vehement în apărarea pro­priilor compatrioți și polemizează cu Londra, indiferent de culoarea politică a guvernului de acasă.

Din București, liniștea răsună aproape asur­zitor.