De același autor
„Liderul lumii libere“ - americanii încă mai folosesc această sintagmă când se referă la preşedintele lor. După 8 noiembrie lumea nu este automat mai puțin liberă decât era cu o zi înainte. Sau, dimpotrivă, și mai liberă. Sunt însă șanse mari ca această lume să se schimbe, indiferent de cine ocupă Biroul Oval. Senzația de inevitabil o trăim probabil cu toții, cel târziu din 23 iunie încoace, dată la care Marea Britanie s-a hotărât să rupă ritmul ultimilor 43 de ani și să întoarcă spatele Europei. Dacă în Anglia curentul Brexit a reușit să spulbere statu quo-ul, în America același lucru și l-a propus Donald Trump. Mai exact, votanții acestuia, având în vedere că, înainte de orice, Donald Trump dorea să câștige alegerile. Putem deja să trasăm câteva paralele între temele de impact, de-o parte și de cealaltă a oceanului.
Atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite, economia a fost mai degrabă un subpunct la capitolul dominant al „inechității“. Sau, mai precis, „percepția de inechitate“. Dacă luăm o perspectivă ceva mai largă, segregarea socio-economică nu se află nici pe departe la un maxim istoric. Așa cum s-ar putea crede sau cum unii chiar afirmă cu tărie. În epoca Victoriană târzie, să zicem, de început de secol XX, realitățile sociale erau incomparabil mai crunte. Aspirațiile personale ale fiecăruia evoluează însă, firesc, odată cu vremurile, iar percepția, greșită sau nu, se traduce în voturi. Tot în pas cu vremurile evoluează și aranjamentele fiscale, în special în cazul corporațiilor sau al așa-numiților high net-worth individuals (persoane care dispun de lichidități semnificative). În sine, clivajul dintre venituri nu este singurul generator de inechitate. Cu bani poți însă să cumperi servicii de tot felul care, la rândul lor, te ajută să „scapi turma“. La Londra sau la New York, un avocat de taxe de anvergură medie percepe minimum 700 de dolari pe oră. Un asemenea tarif nu-ți asigură nicidecum un ceai din partea casei într-un birou cu vedere directă la Gherkin sau la Brooklyn Bridge. De regulă, nu se pune problema nici de geam și nici de vreun efort suplimentar dincolo de completarea unor declarații fiscale standard. Plusul de atenție, soluțiile ingenioase și, nu în ultimul rând, ceaiul sunt elemente care aparțin unei sfere străine clasei de mijloc sau companiilor mici. Într-un asemenea mediu se simte acasă George Osborne, fost ministru de Finanțe britanic și unul dintre principalii susținători ai cauzei pro-UE. Faptul că atât el, cât și prietenul său, David Cameron, aparțin unor familii cu origini artistocratice este un lucru banal în Anglia. Când însă desăvârșesc clișeul băieților de bani gata care se bucură de tratament preferențial la tot pasul, situația se schimbă. Potrivit unei investigații Sunday Times din februarie, Osborne and Little, firma înființată în urmă cu aproape 50 de ani de către tatăl fostului cancelar al Exchequer (titlul oficial al ministrului de Finanțe în Regatul Unit), a evitat integral plata impozitului pe profit în perioada 2008–2015. Metoda folosită a fost cea de compensare cu pierderi anterioare, facilitate de care, potrivit experților angajați de New York Times, s-ar fi bucurat și Donald Trump, pe fondul unei pierderi de 915 milioane de dolari înregistrate contabil în 1995.
Din punct de vedere electoral, costurile pentru campania pro-UE au fost majore. Imaginea elitei politico-financiare londoneze, campioană a dublei măsuri, s-a conturat și mai bine în mintea poporului Brexit, deja înrăit. N-au ajutat nici informațiile din Panama Papers, potrivit cărora tatăl lui David Cameron și-a dedicat o bună parte din carieră explorării destinațiilor off-shore în beneficiul clienților și al familiei. Cu atât mai mult, cu cât fostul premier declarase război acestor practici. În repetate rânduri. În cazul lui Donald Trump, spre deosebire de Marea Britanie, propriii suporteri nu s-au lăsat descurajați în vreun fel, ba chiar au aplaudat acumen-ul de business al idolului lor. Pe Osborne și pe Cameron nu i-a aplaudat nimeni.
Tot în repertoriul „inechității“ găsim și partitura atacurilor la adresa băncilor centrale. Pare incredibil, dar la acest capitol, militanții Brexit au reușit să fie mult mai vocali decât Donald Trump. Ce-i drept, spre deosebire de Rezerva Federală (FED), Banca Angliei a avut o oarecare prezență în dezbaterea publică. În sensul că a răspuns anumitor întrebări și solicitări venite dinspre Parlament sau Guvern, pe marginea impactului pe care opțiunea pentru Brexit ar putea s-o aibă asupra economiei. N-a trebuit decât să pomenească de „riscul recesiunii“ și a fost transformată instantaneu în ținta unor atacuri furibunde. Guvernatorul Mark Carney a fost acuzat de imixtiune în procesul democratic și câțiva dintre greii conservatori i-au cerut demisia. Faptul că acesta tocmai a anunțat că-și va prelungi mandatul cu încă un an, până-n 2019, pentru a asista guvernul în negocierile cu Bruxelles, nu este de natură să sugereze armonie și reconciliere. Dimpotrivă. La sfârșitul lui 2015, Carney lăsa să se înțeleagă că ar putea continua până în 2021.
Peste ocean, tirul retoric marca Donald Trump s-a îndreptat de câteva ori împotriva FED. Janet Yellen, șefa Rezervei Federale, ar face de fapt jocurile Administrației Obama și alimentează un imens balon speculativ prin menținerea dobânzilor la un nivel scăzut, crede Trump. Un sâmbure de adevăr există aici. Programul de relaxare cantitativă lansat de FED ca răspuns la criza din 2008–2009 a țintit, înainte de toate, piețele financiare și a avut un impact dramatic asupra burselor. Peste vară, indicii reprezentativi S&P 500 și Dow Jones Industrial Average au atins maxime istorice. Mulți oameni politici, atât republicani, cât și democrați, văd în asta o deconectare ireversibilă de la economia reală și dau vina pe FED. Concluzia este hazardată și nu ține cont, în mod deliberat, de rolul băncii centrale. Mecanismele de transmisie ale efectelor din piețele financiare către alte zone, mai puțin abstracte, nu fac parte din arsenalul monetar. Le găsim tot la politicieni. Ei sunt cei care, în situații de criză, cer acelorași bănci centrale să mobilizeze resurse de tot felul, în cantități nelimitate. Însă nu e mai puțin adevărat că revenirea fulminantă a burselor, dar și a prețurilor la diverse alte active i-a ajutat pe unii mai mult decât pe alții. În fond, nu toată lumea deține un portofoliu masiv de acțiuni sau proprietăți în New York și Florida. Conceptul de trickle down economics sau, mai pe românește, „bunăstarea creată la vârf ajunge în cele din urmă și la cei mai nevoiași“ a reprezentat totuși „meniul zilei“ în politica economică a Americii ultimelor decenii. Chiar dacă se identifică la nivel teoretic cu perioada Reagan. Atât Hillary Clinton, cât și, mai nou, Theresa May se grăbesc acum să denunțe această stare de fapt, pe care au cultivat-o la rândul lor, direct sau indirect, ani la rând. Culmea, ultimii opt ani de administrație Obama au marcat o oarecare abatere de la această linie. Însă, în febra populistă a momentului, chiar capitaliști neînduplecați precum Donald Trump îi reproșează acum președintelui că n-a mers și mai departe.
Fața schimonosită a capitalismului, pe care parcă n-o mai recunoști, constă și în așa ceva: la fel cum, în 2008, fundamentaliștii pieței libere n-au stat pe gânduri când s-a pus problema să ceară ajutor statului, astăzi militează pentru protecționism și centuri de siguranță sociale. Cu același aplomb ipocrit dezarmant. Percepția de inechitate, generatoare de sentimente puternice și deseori distructive, canalizează atenția electoratului către ținte precise. Nu mai e loc nici de detalii și nici de nuanțe. Aici, spre deosebire de tema imigrației, farmecul constă în impactul cvasi-universal! Oricine se poate simți nedreptățit sau frustrat de șanse, indiferent de categoria socială din care provine.
O conjunctură cum nu se poate mai nimerită pentru toți cei interesați! De la mandarini ai sistemului sau miliardari americani vulgari și până la mici caporali austrieci.