Marea Britanie și Europa: 45 de ani de provocări

Regatul Unit a fost constant un coechipier dificil în echipa Europei unite.

Victor Popa 08.01.2019

De același autor

La 1 ianuarie 1973, Marea Britanie s-a alăturat Pieței Comune. Spre deosebire de atmosfera tensionată de astăzi, la vremea aceea domnea euforia: momentul a fost marcat de festivități care au costat 350 de milioane de lire. Royal Albert Hall a găzduit un concert cu o piesă simfonică special comandată și nici liderii politici n-au stat degeaba. Premierul conservator Edward Heath și-a surprins apropiații cu un Preludiu de Bach, interpretat la clavicord.

Euforia era ceva nou. Regatul Unit chiar a încercat să boicoteze construcția europeană, un proiect demarat de perdanții sau de salvații celui de-Al Doilea Război Mondial. Anglia a ieșit victorioasă din război, dar a pierdut imperiul asupra căruia „soarele nu apune niciodată“, fără să-și reinventeze locul în noul sistem internațional. Relația cu SUA pe care miza ca partener egal și ca ajutor la nevoie fusese greu încercată de criza Suezului. Președintele Eisenhower s-a opus invaziei anglo-franceze și Londra a fost umilită. Această situație dificilă a forțat Marea Britanie să se uite mai cu atenție și fără orgoliu la ce se întâmplă în Europa. Și, în ultimă instanță, să încerce o intrare în noul club al celor șase țări vest-europene.

În anii ’60, aderarea a fost blocată de două ori chiar de către De Gaulle, aliatul de altădată și unul dintre „salvați“. Președintele Franței vedea în Regatul Unit o insulă cu interese în primul rând globale, nu europene. Dincolo de asta, De Gaulle spera într-o construcție europeană dominată de Franța și nu avea nevoie de competitori. Avea însă dreptate în anumite privințe: tradițiile britanice sunt atât de specifice, încât pot să devină idiosincratice. Cu următorul președinte francez negocierile se desfășoară mai ușor și guvernul britanic reușește să treacă prin Parlament Actul de Aderare la Piața Comună.

Pe plan intern, opoziția este instantanee: conservatori care consideră că Regatul Unit își pierde suveranitatea și laburiști care se simt ca „sclavii Romei“. Pentru aceștia din urmă, Piața Comună este „o nouă conspirație capitalistă“ slujită de un aparat birocratic nereprezentativ din punct de vedere democratic.

Următorul prim-ministru, laburistul Harold Wilson, se hotărăște să scape de opoziția antieuropeană din propriul partid și convoacă un plebiscit. Astfel, în 1975 are loc primul referendum din istoria Regatului Unit care urmează să decidă asupra apartenenței la un club în care britanicii tocmai intraseră după un deceniu de negocieri. Electoratul se decide pentru Europa.

Epoca Thatcher

După Wilson vine Margaret Thatcher, un prim-ministru entuziast doar în ceea ce privește componența pieței comune care poate fi de folos economiei. Aici, britanicii aveau nevoie de un impuls ca de aer. Era perioada grevelor, a șomajului ridicat, a datoriei publice copleșitoare și, nu în ultimul rând, a intervenției FMI. Vulnerabilitățile sunt totuși depășite destul de repede. Pe măsură ce reformele thatcheriste dau roade, sindicatele rebele pierd teren. Pe deasupra, înfrângerea Argentinei în Insulele Falkland (în ciuda presiunilor Statelor Unite, care sprijineau junta militară și nu-și doreau intervenția britanică) a condus la recâștigarea prestigiului în lume. Pentru construcția europeană în continuă expansiune, premierul devine deodată un partener incomod. Timp de cinci ani negociază agresiv pentru obținerea unui așa-numit „rebate“, adică diminuarea cu 66% a contribuției britanice la bugetul clubului. Susține și contribuie activ la ceea ce urmează să devină „piața unică“ și critică risipa birocraților europeni. Chiar dacă încearcă în permanență să rediscute termenii aderării din 1973, rămâne totuși devotată ideii europene și n-are de gând să iasă din club. Documente desecretizate de Foreign Office ne prezintă fragmente importante din abordarea consilierilor „Doamnei de Fier“: „Avem la dispoziție toate mijloacele pentru a fi dificili“. Puteau precipita crize, dar n-au pus niciodată la îndoială apartenența. Atitudinea ambivalentă a lui Thatcher, pasională și energetică, indiferent de scenariu, a inoculat presei și publicului ideea că „Europa este un loc în care te duci ca să te bați“. Prin urmare, Europa este cumva incongruent-ridicolă sau chiar dușmănoasă față de britanici. Atunci, la fel ca și astăzi, politicienii au preferat să găsească un dușman îndepărtat ca supapă pentru frustrările economice și sociale de acasă.

Tot Europa pune punct și carierei lui Margaret Thatcher: conservatorii proeuropeni o debarcă în momentul în care ea însăși se compară cu Genghis Han în raport cu Bruxellesul. Construcția europeană lua deja forme mult mai concrete. Existau deja mecanismele premergătoare uniunii monetare.

Evoluții post-Maastricht

Independent de voința ei, Marea Britanie este scoasă din ERM (European Exchange Mechanism) ca urmare a episodului „Miercurea Neagră“. Pe lângă experiența neplăcută, pierde locul la masa decidenților politicii monetare. În curând va insista pe excepții importante (opt outs) de la capitole precum cel social, al afacerilor interne, al justiției sau al liberei circulații a forței de muncă. Conservatorul John Major, succesorul lui Thatcher, speră că excepțiile vor fi de natură să tempereze curentul eurosceptic din propriul partid.

Acesta a cunoscut un reviriment considerabil după Tratatul de la Maastricht, din 1992, care lansează titulatura de „Uniune Europeană“. Alături de Tratatul de la Lisabona, Maastricht reprezintă Constituția unei Europe tot mai integrate. Pe euroscepticii Tory care vor reveni în forță pe scena politică în 2010 (de cele mai multe ori aceleași persoane) îi nemulțumește pierderea controlului și a suveranității, în favoarea Bruxellesului. Ei refuză moneda unică și proiectul Schengen și, totodată, amenință stabilitatea guvernului condus de Major. Premierul se vede nevoit să provoace alegeri în propriul partid. Reușește să le câștige, dar zilele în fruntea cabinetului îi sunt numărate.

În perioada mandatului John Major dezbaterea europeană este alimentată de un așa-numit „partid al referendumului“, înființat de miliardarul franco-britanic James Goldsmith cu scopul unic de a provoca un plebiscit pe tema monedei unice. La opoziția față de politicile europene contribuie și stânga dură reprezentată de laburiștii Tony Benn și Jeremy Corbyn, actualul șef al Labour. Tot atunci se conturează o nouă forță politică dedicată ieșirii din Uniunea Europeană: UKIP.

Europeanul Blair

Tony Blair (1997-2007) rămâne cel mai proeuropean prim-ministru din istoria Regatului Unit. Înainte de a se pierde în vârtejul războiului din Irak, guvernul de la Londra a fost cel mai fervent susținător al extinderii UE către Est. A fost, de asemenea, un avocat al cooptării în NATO a statelor din fostul lagăr comunist. Pe plan intern, a depus eforturi pentru îmbunătățirea percepției asupra Uniunii Europene. A fost singurul cabinet care a renunțat la ideea Europei ca un „câmp de bătălie“ pentru britanici. În 2010, pe lângă decontarea crizei financiare, laburiștii au pierdut puterea și din cauza deschiderii în 2004 a pieței muncii către cetățenii noilor state membre, mișcare susținută cu entuziasm de cabinetul Blair. Premierul a crezut cu tărie în avantajele economice pe care Marea Britanie le-ar obține de pe urma imigrației intracomunitare.

Regatul Unit a fost prima mare economie europeană care și-a deschis porțile către rudele sărace din Est. Cabinetul se aștepta la 13.000 de nou veniți pe an. Estimările modeste au fost spulberate de un influx masiv de ordinul sutelor de mii și nicidecum a zecilor de mii. În prima jumătate a lui 2016, anul referendumului, imigrația a atins un nivel record. Din cele 650.000 de persoane nou sosite, aproape jumătate erau cetățeni europeni. Valurile de polonezi și ulterior de români au generat angoase sociale, amplificate de efectele crizei financiare și de politicile de austeritate. Deși Marea Britanie nu a primit refugiați decât într-o mică măsură, criza exodului din Orientul Mijlociu s-a suprapus cu problemele sociale și politice rezultate din venirea est-europenilor. În multe orașe de provincie, xenofobia a început să plutească în aer. Britanicii de rând s-au simțit abondonați în favoarea celor pe care Theresa May, într-un puseu naționalist, i-a numit „cetățeni de nicăieri“.

Referendumul lui David Cameron

Când a preluat conducerea Tory în 2005, David Cameron și-a îndemnat colegii să se ocupe mai degrabă de viața oamenilor de rând decât să „trăncănească mereu despre Europa“. Cinci ani mai târziu, la preluarea puterii, s-a grăbit însă să-și mute partidul în gruparea euroscepticilor din Parlamentul European. A părăsit astfel influentul PPE și s-a mutat în aceeași bancă în care stăteau formațiuni precum UKIP sau Frontul Național. În timp, premierul a început să facă tot mai multe concesii taberei anti-Bruxelles din propriul partid. În țară, conservatorii pierdeau teren în fața unui UKIP energic, vulgar și victorios în alegerile europarlamentare. Tory s-au trezit astfel într-un fel de competiție cu partidul condus la acea vreme de Nigel Farage pentru titlul de cei mai agresivi antieuropeni.

În 2013, în celebrul discurs de la Bloomberg, David Cameron promite cel de-al doilea referendum din istoria Regatului Unit, cu două opțiuni simple: „Doriți să rămâneți în UE? Da sau Nu?“. Nu uită promisiunea, ba chiar o reia doi ani mai târziu în programul electoral. În 2015, reușește în mod neașteptat să câștige majoritatea parlamentară și să scape de nevoia unei coaliții. Premierul decide să poarte negocieri rapide cu Europa pe marginea migrației intra-comunitare și să organizeze la fel de rapid un plebiscit. David Cameron avea planuri mari pentru cel de-al doilea mandat și nu dorea să piardă timp cu „trăncăneala despre Europa“. Un scurt portret al premierului ar putea fi rezumat în felul următor: un privilegiat pe scara socială, bogat, educat la cele mai bune școli, cu o carieră mereu în ascensiune fără prea mult efort, o familie devotată cu origini aristocratice și cu prieteni influenți care îi seamănă. Cabinetul condus de el are cea mai mare concentrare de multimilionari de la Eton și Oxford. Mai pe românește, David Cameron este un norocos permanent! A câștigat la mustață până și referendumul pentru independența Scoției, deși putea să nu îl țină sau să îl piardă. Se teme că un referendum pe tema UE „poate să dezlănțuie demonii“, dar, în același timp, vrea să scape de ceea ce numea „virusul antieuropean“ din partidul conservator. Convoacă votul pentru data de 23 iunie 2016, ca să scape de bătaia de cap și să-și vadă în continuare de al doilea mandat.

Negocierile cu Bruxellesul au fost sumare. Liderii europeni nu le-au luat prea în serios. În fond, nu era prima oară când UK s-a dovedit a fi un coechipier dificil. N-au făcut concesiile așteptate de partea britanică în ceea ce privește îngrădirea dreptului de muncă, dar nici britanicii nu au declanșat măsurile de avarie permise de Uniunea Europeană pe aceeași temă.

În campania premergătoare referendumului, David Cameron a interpretat schematic partitura Apocalipsei în cazul ruperii de UE. După aflarea rezultatului, a demisionat fără să mai interpreteze vreun preludiu de Bach la clavicord, așa cum făcuse Edward Heath în urmă cu 43 de ani.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]a22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22