De același autor
1 septembrie 1939 înseamnă nu numai ziua fatidică în care a început cel mai negru coşmar al memoriei noastre colective, ci şi data de naştere a Europei divizate, momentul în care flagelul leninismului a barat drumul către libertate a jumătate din continent.
Al doilea război mondial a însemnat înfrângerea totalitarismului fascist, cu ideologia sa paranoic-rasistă, cu ale sale ambiţii de supremaţie mondială. Este lecţia cea mai importantă pe care unii încearcă să o uite. Pe de altă parte, din raţiuni geopolitice şi militare, a însemnat divizarea Europei, colonizarea statelor Europei de Est şi Centrale, geneza blocului sovietic. A însemnat aşadar călcâiul de oţel al stalinismului aşezat deasupra unei întregi regiuni martirizate, „kidnaparea Europei Centrale“, spre a relua titlul unui celebru eseu de Milan Kundera. Cazul tragic al Poloniei este emblematic: o ţară anihilată de nazişti şi stalinişti a devenit „republică populară“, iar luptătorii din Armata Patriotică au fost hăituiţi, arestaţi, asasinaţi. Speranţa unei Europe eliberate de flagelul totalitar s-a realizat abia prin revoluţiile din 1989, când societatea civilă a înfrânt sistemul poliţienesc-ideocratic.
A fost vorba de o încleştare între democraţie şi totalitarism, dar nu numai. Nu putem uita că forţele democratice au trebuit să colaboreze cu Stalin, ceea ce a generat ambiguităţi şi concesii cât se poate de dureroase. Lecţia cea mai importantă pe care ne-o oferă circumstanţele celui de-al doilea război mondial este că nu trebuie sub nicio formă nutrite iluzii în ceea ce priveşte „îmblânzirea“ dictatorilor totalitari. Tot aşa cum Holocaustul a decurs „logic“ din ideologia nazistă întemeiată pe resentiment biologic, Gulagul a fost consecinţa naturală a ideologiei comuniste înrădăcinată în resentiment social. Ambele au simbolizat ororile absolute cunoscute vreodată de umanitate.
Indiferent cum îl justifică astăzi Vladimir Putin, un adevărat maestru al falsificării istorice, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost premisa, pragul („structura“) de oportunitate de care avea nevoie Hitler pentru a declanşa atacul împotriva Poloniei. Eforturile lui Vladimir Putin (a se vedea articolul său din Gazeta Wyborcza, luni, 31 august) de a compara Pactul cu acordul de la München, din 1938, ţin de ceea ce se cheamă mistificarea istoriei. Democraţiile occidentale s-au făcut vinovate de credulitate, de laşitate chiar, dar nu de complicitate la crimă. Nu Anglia şi Franţa, ci URSS a colaborat la sfâşierea unui stat independent numit Polonia şi a organizat masacrarea de către NKVD, în Pădurea Katyn, a mii de ofiţeri şi civili polonezi. Pactul nu a fost doar imoral, cum afirmă Putin, ci de-a dreptul criminal în raport cu legea internaţională: prin ale sale protocoale (anexe) secrete a dus la împărţirea Europei şi a permis ocuparea militară a unor state suverane.
A deschis calea pentru brigandajul cel mai neruşinat. Evident, preşedintele rus Medvedev duce „logica“ lui Putin pe culmile rescrierii neostaliniste a istoriei. El consideră că Rezoluţia OSCE care „a declarat recent Germania nazistă şi Uniunea Sovietică a lui Stalin responsabile în egală măsură pentru cel de al doilea război mondial... este pur şi simplu o minciună“.
Ce uită liderii de la Kremlin să precizeze este faptul că Stalin a crezut sincer în posibilitatea colaborării cu Hitler. În acest sens, a sacrificat Partidul Comunist din Germania, s-a opus oricărei rezistenţe serioase împotriva ascensiunii naţional socialismului, l-a lăsat pe Ernst Thalmann, secretarul general al KPD, să zacă la Buchenwald, deşi ar fi fost cât se poate de uşor să organizeze un „schimb“ (Thalmann a murit în 1944). Nu Hitler, ci Stalin a lichidat Partidul Comunist Polonez în 1938. Când Ribbentrop a venit la Moscova, în august 1939, Stalin l-a prezentat pe Lavrenti Beria, şeful NKVD, drept „Himmlerul meu“.
Aşa cum demonstrează întregi bilbioteci de volume pe acest subiect, stalinismul şi nazismul împărtăşeau ostilitatea faţă de valorile modernităţii burgheze, faţă de pluralism, faţă de individualismul civic, faţă de orice zone autonome care puteau scăpa înregimentării totalitare. Priviţi posterele naziste şi bolşevice şi veţi fi frapaţi de similitudinea temelor: eroism, vigilenţă, martiri, luptă, sânge. Este oare şocant că Stalin, poate cel mai suspicios dictator al tuturor timpurilor, a avut încredere tocmai în Hitler? Motivul a fost tocmai consubstanţialitatea adâncă a viziunilor lor antidemocratice. Se poate spune că Stalin nu a fost niciodată un antifascist autentic. François Furet ne-a dovedit foarte clar: antifascismul lui Stalin (în care milioane de oameni au crezut cu onestitate) era de fapt un instrument propagandistic. L-a abandonat fără jenă în august 1939.
Orice ar spune astăzi apologeţii târzii ai politicii externe staliniste, inclusiv Viaceslav Nikonov, nepotul lui Molotov şi politolog din anturajul lui Vladimir Putin. În fapt, aşa cum arată istoricul Richard Gellately în cartea sa Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe (New York: Knopf, 2007), Stalin a fost motivat în egală măsură de expansionismul ideologic „revoluţionar“ şi de considerentele „tradiţionale“ ale politicii de mare putere. Oricât l-ar fi asigurat Stalin pe Hitler de bunele sale intenţii, conflictul cu Germania nazistă era în cele din urmă inevitabil, întrucât cei doi dictatori erau campionii unor „viziuni rivale ale cuceririi mondiale“. Ambii erau obsedaţi că sunt încercuiţi de forţe inamice şi că doar prin agresiune pot pune capăt acestui „asediu“. Ambele sisteme erau construite ca „expresie a ideii de război“ (Richard Overy – idioms of war). Ele erau „gemenii terorii“ (Dan Diner).
Orice analiză a adevăratei relaţii dintre Stalin şi Hitler trebuie să accentueze faptul că relaţiile dintre cele două imperii totalitare, dincolo de competiţia lor acerbă, au inclus o serie de elemente comune, între care regimul partidului unic, supremaţia unei ideologii/religii politice salvaţioniste, ostilitatea viscerală în raport cu valorile şi instituţiile pluraliste, terorismul de stat. Iar la nivelul politicii externe, ambele au fost puteri revizioniste, încercând pe toate căile distrugerea sistemului născut din tratatele de la Versailles, Trianon şi Neuilly. Nimeni nu neagă rolul URSS în victoria asupra Germaniei naziste. Dar este important să reţinem că Stalin a fost cel care a facilitat (the enabler) agresiunea împotriva Poloniei, momentul care a declanşat teribila conflagraţie.
Nu trebuie să uităm că ofensiva din 1944-1945 în Europa de Est nu a fost una menită doar să distrugă maşina de război nazistă, ci şi să exporte revoluţia, să ducă la instalarea unor regimuri-marionetă botezate cu termenul pleonastic, inventat de Stalin, de „democraţii populare“. 1 septembrie 1939 înseamnă nu numai ziua fatidică în care a început cel mai negru coşmar al memoriei noastre colective, ci şi data de naştere a Europei divizate, momentul în care flagelul leninismului a barat drumul către libertate a jumătate din continent. //
