De același autor
Comemoram luna aceasta cinci ani de la trecerea in lumea celor drepti a Monicai Lovinescu (1923-2008). Dupa decembrie 1989, Editura Humanitas, Grupul pentru Dialog Social si revista "22" au fost punctele de acrosaj ale revenirii celor pe care ii socot cuplul onoarei si demnitatii in cultura romaneasca emancipata de constrangerile dictatoriale. Pierderea din aprilie 2008 pentru spiritul democratic, anti-totalitar din Romania a fost imensa. Modul cum ne raportam la mostenirea Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca este hartia de turnesol a felului cum tratam trecutul traumatic.
Marturisesc ca sunt socat de tacerea lasata in ultimii ani in jurul operei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Gandirea de centru-dreapta romaneasca are nevoie de ideile lor pentru a-si mentine credibilitatea si pentru a apara spatiile libertatii in prezent si viitor. Este uluitor sa vezi cum sunt aclamate memoriile unui marxist (de fapt un leninist, spre a fi mai exact) precum Ion Ianosi (volumul “Internationala mea” aparut anul trecut la Polirom), cum se cladeste o legenda in jurul celui care, intre 1955 si 1965, a fost un zelos instructor la CC al PMR pe chestiuni de arta si cultura. In acei ani, mama Monicai Lovinescu era arestata, condamnata, intemnitata si ucisa in Gulagul romanesc. Unica ei “culpa” consta in refuzul de a conlucra cu regimul in eforturile de a o “influenta” pe fiica de la Paris. Ion Ianosi a “evoluat”, a devenit un marxist maleabil si ductil, dar nu a spus niciodata clar ca rupe cu comunismul in general, nu doar cu “excesele” lui Stalin, Dej ori Ceausescu. Ceea ce nu a impiedicat ca anul 2008 (exact anul mortii Monicai Lovinescu!) sa fie declarat de Grupul Ideea Europeană & EuroPress „Anul Ion Ianoși” – “prilej cu care eruditul cărturar este sărbătorit printr-o serie de conferințe și dezbateri”. Mentionez ca nici azi nu stiu sa existe vreo strada in Bucuresti care sa poarte numele Monicai Lovinescu, al lui Virgil Ierunca, al lui Noel Bernard ori al lui Vlad Georgescu. Propunerea ca o piata din Ploiesti sa fie numita in memoria lui Vasile Paraschiv a raposat. Nu stiu sa existe vreo strada care sa poarte numele lui Constantin Ticu Dumitrescu…
Un influent critic literar, Paul Cernat, nu ezita sa aseze “Internationala” lui Ianosi in topul cartilor sale favorite aparute anul trecut: “Spectaculoasa, dar deloc ostentativă cronică a vieţii unui eminent intelectual de stînga şi a istoriei controversate pe care a străbătut-o. În opinia mea – cartea anului”. Ion Ianosi nu a fost “un eminent intelectual de stanga”, ci un proeminent intelectual comunist. Stanga leninista din care a facut parte Ion Ianosi a persecutat, a combatut, a denigrat si a strivit, de fiecare data cand a avut prilejul, stanga democratica. Chestiunea nu este doar ca Ion Ianosi a cru au matin (spre a relua titlul unui faimos volum de memorii aparut in 1976 de Pierre Daix, ginerele lui Arthur London, fost redactor-sef la “Les Lettres francaises” in anii stalinismului dezlantuit, apoi, dupa trezire, prefatorul editiei franceze din “O zi din viata lui Ivan Denisovici” de Soljenitin), ci, mai cu seama, ca el ramane fidel acestui crez dezastruos si ca nu putini gasesc in orgolioasa sa perseverenta un motiv de a-l ridica in slavi. Un intelectual precum Caius Dobrescu, expert in ceea ce Mark Lilla a numit tiranofilie, stie in mod cert la ce ma refer. Nu cred ca ma va contrazice daca voi spune ca Ion Ianosi a fost vreme de decenii un ganditor tiranofil, ca a cautionat, explicit si implicit, un regim si o ideologie liberticide. Dl Ianosi nu a fost “expert” al Sectiei de Stiinta si Cultura, ci activist, instructor, membru a ceea ce Orwell numea partidul interior. Chiar mai tarziu, in acelasi timp in care scria “Hegel si arta”, nu ezita sa scrie reportaje din actualitatea socialista in paginile “Scanteii”. Nu in anii 50, ci in anii 70. Nu cred ca un onorabil ganditor marxist precum Henri Wald, de pilda, ar fi coborat stacheta la acest nivel. Aici nu este vorba de niciun fel de “incrancenat” radicalism anticomunist, ci de o indispensabila claritate morala.
A apara comunismul la acest ceas istoric, a refuza sa admiti criminalitatea sistemului, este opusul onoarei intelectuale. Nu cred ca exista cineva care sa se indoiasca de felul cum ar fi reactionat Monica Lovinescu si Virgl Ierunca la aceasta explozie de ditirambi la adresa lui Ion Ianosi. Nu am nimic personal impotriva esteticianului marxist, ii doresc numai bine. Dar nu pot sa tac vazand cum isi revarsa in acel volum alergiile acumulate vreme de decenii, cum incearca sa albeasca, fireste dialectic, ceea ce este si va ramane pe veci patat de sangele milioanelor de victime inocente ale morbidului experiment comunist. De fapt, nu pasiunea marxista a lui Ion Ianosi ma intereseaza, ci felul cum este ea instrumentalizata de intelectuali tineri ori mai putin tineri intr-o Romanie in care ranile totalitarismului comunist raman deschise.
O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a celei de-a doua jumatati a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai buna cunoscatoare, exegeta, analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adincime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.
Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facandu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tarziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (Eugen Barbu si echipa sa de trambitasi neo-tribalisti grupati sub drapelul protoconismului) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.
Ceea ce s-a petrecut, mai ales dupa condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006, a confirmat cu alarmanta precizie temerile Monicai Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Intre altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intolerantei agresive, dar si de resurectia discursului doctrinar al stangii radicale intr-o tara in care confruntarea veritabila cu trecutul traumatic se afla abia la inceput. S-a configurat un curent intelectual, indeosebi in zona neo-marxista, pe care il numesc al cinismului ludic. Pentru adeptii sai, totalitarismul este un concept suspect, capitalismul liberal este un pericol cel putin egal cu sovietismul, burghezia este o clasa corupta si corupatoare, parlamentarismul este o iluzie primejdioasa, iar societatea deschisa este doar un mit politic care trebuie “deconstruit” fara reticente si cat mai urgent. Unii sustin tezele lui Alain Badiou care proclama orgolios necesitatea de a retesta “ipoteza comunista”.
Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Ascultandu-i emisiunile transmise la “Europa Libera”, incepind de prin 1965 si pana la plecarea din tara in 1981, am devenit practic discipolul ei. Tot astfel cum am devenit discipolul lui Virgil Ierunca. Am spus acest lucru in repetate rinduri cand ei erau in viata, tin sa o repet cit se poate de transant acum. De la Monica Lovinescu am aflat pentru prima data despre Hannah Arendt. Cand–cred ca era prin 1972–Florica Jebeleanu a plecat la Paris impreuna cu tatal ei, s-a vazut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu fusese membru al Cenaclului „Sburatorul” si luptase, mai ales dupa 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care ma lega si me leaga o calda prietenie, sa-mi aduca o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar sa pot incepe sa citesc lucrarile unei ganditoare despre care auzisem atitea referinte fascinante in emisiunile Monicai Lovinescu. Iata ca o coincidenta aproape divina a facut ca Florica sa o intalneasca pe Monica Lovinescu si sa-i ceara sfatul, spunandu-i ca are un amic innebunit dupa Arendt. La sugestia Monicai, mi-a cumparat doua carti: Du mensonge à la violence si La crise de la culture. Prima era publicata in colectia Liberté de l’esprit, condusa de Raymond Aron la editura Calmann- Lévy.
Cand am intrat la doctorat, in 1975, le-am mentionat in bibliografia proiectului meu despre Teoria Critica a Scolii de la Frankfurt. Il tin minte pe Radu Florian, profesor de socialism stiintific la Universitatea din Bucuresti, membru al comisiei de admitere, cum a fluturat dispretuitor, de-a dreptul scarbit, acele pagini si m-a intrebat ce cauta acolo nume precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Erich Fromm si Leszek Kolakowski. Cand citesc elogii la adresa “anti-dogmaticului”, “eurocomunistului”, “gramscianului” Florian, inclusiv in strania si nu tocmai onesta carte de memorii a lui Ion Ianosi, nu pot sa nu zambesc…
Unul dintre istoricii indeosebi pretuiti de Monica Lovinescu a fost Boris Souvarine, autorul unei clasice biografii a lui Stalin (aparuta in romaneste la Humanitas in traducerea Doinei Jela), el insusi fost militant comunist (chiar membru fondator al PCF), vindecat la timp, prieten cu Panait Istrati si Victor Serge, devenit unul dintre cei mai lucizi critici ai totalitarismului. Ca si Souvarine, Monica Lovinescu a refuzat sa dispere, a clamat in pustiul indiferentei abulice, al atacurilor obscene si al ingenuncherilor morale, si-a ridicat vocea in favoarea milioanelor de detinuti si a respins ideea unei literaturi care uita demnitatea umana. Cuvintele lui Chateaubriand, atat de indragite de Souvarine, se potrivesc perfect destinului de marturisitoare al Monicai Lovinescu: „Atunci cand, in tacerea abjectiunii, nu mai auzi rasunand decat lanturile sclavului si vocea denuntatorului, cand totul tremura in faţa tiranului si devine tot atit de primejdios de a-i cersi favorurile cat de a-i merita dizgratia, istoricul pare insarcinat cu razbunarea popoarelor. Degeaba prosperă Nero, Tacit s-a nascut in Imperiu”.
(Fragmente actualizate din prefata antologiei “Etica Neuitarii”, colectia “Zeitgeist”, Humanitas, 2008)
Despre viziunea politicului la Hannah Arendt, recomand excelentul articol semnat de Marius Stan:
Despre opera Monicai Lovinescu, recomand cartea Angelei Furtuna:
Pe 24 aprile 2008, publicam un comentariu pe site-ul postului de radio Europa Libera in care propuneam o evaluare a rolului istoric al Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca. Scriam atunci: Monica Lovinescu matters because she was one of the most important voices of the Eastern and Central European antitotalitarian thought. Her passing away is a major loss for all the friends of an open society. My personal indebtedness to her — like that of many Romanian intellectuals — is immense. As a member of the Presidential Commission for the Analysis of the Communist Dictatorship in Romania (which I chaired), Lovinescu participated, even during the most painful moments of physical suffering, in the condemnation of communist totalitarianism. Her solidarity was unswerving, both morally and intellectually.
In vara anului 2008 am publicat in minunata revista care a fost “Idei in dialog” un articol in doua parti despre Monica Lovinescu, Hannah Arendt si Nadejda Mandelstam:
Am scris un serial despre Monica Lovinescu la rubrica mea din “Senatul EvZ”. Am conceput volumul “Etica neuitarii”. Din nefericire, unii au gasit de cuviinta sa vada in aceste marturii de admiratie pentru ilustra ganditoare o tentativa de a-mi fortifica propria imagine. Nu voi intelege niciodata acest gen de interpretari meschine si lipsite de o minima buna credinta. N-am afirmat niciodata ca am devenit discipolul celor doi mari intelectuali inca de la 14 ani. Am spus doar ca mi-am format viziunea despre cultura, mi-am construit propria busola axiologica ascultand emisiunile lor. Am devenit discipol (cum am scris candva in revista “Cuvantul” intr-un omagiu pentru Virgil Ierunca) pe masura ce am interiorizat lectiile lor spirituale si politice. A fost un proces, nu o iluminare fulgeratoare. Ma tarziu, intalnirile si corespondenta cu ei au contat decisiv in acest sens.
Recomand aici discutia dintre Monica Lovinescu si Matei Calinescu. Ar merita sa o citeasca toti cei carora nu le este indiferenta soarta literelor romanesti:
Despre memoriile lui Ion Ianosi:
http://www.contributors.ro/
