De același autor
Un roman al lui Malraux se numeste “Vremea dispretului”. Tranzitia de la istoricul patriotard devotat viziunii antonesciene despre lume si viata, Puiu Hasotti la politologul Daniel Barbu, fost consilier prezidential antonescian pe parcursul istoricului interimat, la carma Ministerului Culturii, petrecuta intr-un asemenea timp al dezgustului, va fi, neindoios, amuzanta. Dar nu mai putin, trebuie spus, datatoare de seama despre ceea ce Mihail Sebastian numea o epoca si o mentalitate.
Ma intreb ce au de spus diversii acuzatori publici, oamenii care tin in maini echerul, rigla si compasul, iacobinii de serviciu care masoara, socotesc si dau note de moralitate in dreapta si (mult mai parcimonios) in stanga? Sigur, H.-R. Patapievici la ICR era un scandal, o dovada a unui revoltator sinecurism. Ce sa caute Horia Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu la ICR? Nu exista decat o explicatie, faptul ca se vandusera lui Basescu. Poate Patapievici, poate Mircea Cartarescu, poate Mihaies, pot eu sa avem opinii oneste? “Lasa, domne, il stiu de ani de zile, e un ‘oportunist pentru eternitate’”. Ei, oamenii cu compasul, sunt aprioric perfecti. Nu au indoieli, sunt existential si definitiv apodictici. Ii stingherim noi, nu intelectualii PNL-ului becalizat.
Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Doru Baconsky, Cristi Preda, Dragos Aligica, Monica Macovei, Rodica Culcer, Sever Voinescu, Ioan Stanomir, Horia Patapievici, TRU, MRU, Mihai Neamtu, Adrian Papahagi, Mircea Mihaies, Mircea Cartarescu, tot atatea tinte. In schimb, analistul “Antenelor” si al televiziunii lui Ghita, subiect a numeroase articole nu tocmai flatante in ultimul timp, rasplatit cu Ministerul Culturii, este o confirmare a valorii. Il numim pe Patapievici “camariliot”, tacem blajin cand e vorba de Daniel Barbu. Vechea mea amica Alina Mungiu Pippidi scrie mereu, mult si caustic despre “teologi”, poate si despre speologi. Sper ca va scrie acum si despre ministrii-politologi. In fond, profesoara de la Hertie School of Government cunoaste opera profesorului Barbu, el insusi trecut si prin studii de teologie, si ne poate vorbi despre ea. Ca si despre prestatiile sale institutionale.
Voi spune aici ca il cunosc si eu pe Daniel Barbu, intr-o vreme am fost chiar amici. Este cult si inteligent. Are umor, dar are si o inclinatie puternica spre sofisme. Am auzit si eu tot felul de lucruri, dar nu pun pret pe rumori si insinuari. Este dl Barbu un politolog real? Evident ca este. A scris carti notabile, dense ideatic si incitante, chiar cand te afli in dezacord cu autorul? A scris. Dar nu aici vad punctul nevralgic, ci in atasamentul sau entuziast pentru o anumita tabara politica tradus in nenumarate comentarii televizate in zone prea putin respectabile si atatea alte interventii mediatice de un subiectivism terifiant prezentate drept atitudini lipsite de orice interes personal. Iata ca avem acum proba unui intens interes personal–postul de ministru– care explica, probabil, patima propagandistica a ultimilor ani.
Mai vad o problema in autodefinirea constanta profesorului Barbu ca ideolog al anti-anticomunismului din Romania. Ne despart optiuni esentiale privind analiza sistemului comunist. Va sustine dl Barbu, ca ministru al culturii, proiectele anuntate (fagaduite) de dl Hasotti in directia memorializarii represiunilor comuniste? Va reprezenta el valorile liberalismului civic anticomunist? Am serioase motive sa ma indoiesc. Eseul sau din volumul “Iluzia anticomunismului” (editat, intre alti, de Vasile Ernu si C. Rogozanu), este un text programatic ostil decomunizarii ca strategie intelectuala si optiune morala.
Am luat cina la New York, saptamana trecuta, cu cativa intelectuali italieni. Am discutat despre relatia dintre fascism si comunism, despre ce a fost de fapt regimul fascist mussolinian si cum au putut intelectuali de anvergura, precum filosoful hegelian Giovanni Gentile, sa se lase atrasi de demagogia fascista, ba chiar sa o si justifice din somptuoase birouri ministeriale. Profesorul Barbu cunoaste foarte bine aceste teme, a scris incisiv si inteligent despre ele, inclusiv in regretata revista “Idei in dialog”. Nu recunoaste el trasaturi fascistoide in comportamentul politic al formatiunii cu care s-a asociat?
As mai spune ca ma alarmeaza transformarea dublelor standarde in practici intelectuale dominante. Sa vezi oameni pe care ii stiai onorabili deveniti apologetii regimului uselist este un spectacol lamentabil. Sa le citesti productiile pamfletare, ecou trist al promisiunilor, chiar al succeselor literare de-odinioara, este, de fapt, o imensa pierdere de vreme. Sa vezi un profesor de stiinte politice, conducator de doctorate, acceptand sa faca parte dintr-un guvern condus de un plagiator dovedit, este o teribila deziluzie. Nu prezenta de-acum controversatului domn Pricopie ma deprima, ci aceea a unui intelectual real precum Daniel Barbu.
Rinocerizarea unor oameni care pareau normali este fenomenul care isi asteapta cronicarul. Dar de fapt aici este miezul chestiunii: rinocerizarea se petrece tocmai cu oamenii care par normali, rationali, apti de distinctii morale. Subit ii descoperi orbiti de uri absurde, adanci, viscerale.
