De același autor
Motto: “La vie bifurque. De nouvelles existences peuvent s’improviser. Nommons cette surprise: la vita nova“–Jean-Pierre Martin, “Eloge de l’apostat ou la reinvention du soi”
Discut azi cu studentii mei itinerariul intelectual al lui Arthur Koestler, apostatul paradigmatic. Tot un apostat, un om capabil sa se reinventeze, a fost Aleksandr Iakovlev (1923-2005), principalul arhitect al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub numele de perestroika si glasnost. A simbolizat despartirea de vraja utopiei bolsevice, curajul rupturii cu o doctrina pe candva o imbratisase cu entuziasm. In cazul sau, ca si al atator altor eretici, a fost vorba de recucerirea autonomiei gandirii, de divortul lipsit de orice echivoc de o viziune totalitara despre politica, economie si cultura. L-as compara, ca indrazneala a spiritului, cu un Milovan Djilas.
In ultimul deceniu si mai bine de dinaintea stingerii sale din viata, Iakovlev a indeplinit importanta functie de presedinte al Comisiei prezidentiale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Am citit cele mai multe dintre lucrarile sale din anii liberalizarii sistemului sovietic si am scris despre cartile sale articole analitice, uneori, destul de critice. Ruptura sa finala cu marxismul, nu doar cu leninismul sau stalinismul, a fost una decisiva, rezultatul unui autentic proces de regasire a sinelui, de dureros soul-searching.
http://yalepress.yale.edu/book.asp?isbn=9780300076202
Deplingeam, mai ales in legatura cu cartea sa „Destinul marxismului in Rusia”, absenta unei viziuni riguroase asupra consecintelor radicalismului utopic pe plan global. Nu am negat insa faptul ca, spre deosebire de atitia birocrati, Iakovlev s-a despartit cu sinceritate de un sistem in care a crezut cindva orbeste. Ultima sa carte, despre care am scris in „Times Literary Supplement”, a aparut in 2003 si se intituleaza „Un secol de violenta in Rusia sovietica”. In paginile ei, Iakovlev a operat ruptura definitiva cu mirajul ideologic marxizant, a rostit cu tarie condamnarea bolsevismului ca frate geaman al fascismului.
Aleksandr Nikolaevici Iakovlev s-a nascut intr-o familie de tarani, a luptat si a fost grav ranit in Al Doilea Razboi Mondial si a imbratisat cu ardoare mitologia stalinista. A crezut in lider, in partid, in fictiunile propagandistice codificate in „Cursul Scurt de Istorie al P.C. (b) al URSS” si in „Scurta biografie” a lui Stalin. A studiat la Scoala Superioara de Partid si a devenit un ideolog obedient. A interiorizat si a servit ideologia dominanta. A recunoscut si a regretat acest lucru. Aici vad o diferenta esentiala in raport, sa spunem, cu un Ion Iliescu, a carui forma mentala a ramas una de tip leninist.
Socul vietii lui Iakovlev, ca si al lui Gorbaciov, a fost „Raportul Secret” tinut de Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS, in februarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat peste noapte prin revelatiile din acel discurs dinamitard. Oricare au fost limitele „Raportului Secret”, acel document a contribuit crucial la eroziunea regimurilor leniniste. Vechile basme nu mai puteau convinge pe nimeni. Se intrase in era revizuirilor devastatoare, a marturisirilor, a reintoarcerii victimelor, a ereziilor. Ereticii, mai cu seama in URSS, trebuiau sa paseasca cu grija, spre a evita imediata anatemizare. Iakovlev a urcat in continuare in aparat, a regretat eliminarea lui Hrusciov in octombrie 1964, iar in 1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de articole opuse sovinismului si antisemitismului tot mai puternic cultivate de nomenklatura. A fost debarcat de la conducerea sectiei de propaganda si a plecat in „exil aurit” ca ambasador in Canada. In 1984, secretarul CC Mihail Gorbaciov a facut o vizita in acea tara si a purtat indelungi convorbiri cu ideologul mazilit.
De indata ce a ajuns secretar general, Gorbaciov l-a adus pe Iakovlev la Moscova, intii ca director al unui influent institut de cercetari, apoi ca membru de virf al echipei diriguitoare. In Biroul Politic si in Secretariatul CC al PCUS, Iakovlev a fost cel mai loial colaborator al lui Gorbaciov. A fost autorul moral al relansarii destalinizarii. A aprobat publicarea unor carti interzise vreme de decenii. Gratie interventiilor sale au fost publicate operele unor Soljenitin, Koestler, Pasternak. Pentru multi dintre liderii sovietici, Iakovlev aparea tot mai mult drept „geniul rau” al lui Gorbaciov. Exista, astfel, numeroase pamflete scrise de reprezentantii directiei national-bolsevice in care Iakovlev apare ca agent al diverselor oficine „sionist-imperialiste”. Faptul ca s-a aflat pentru un an, in 1959, la Universitatea Columbia a fost utilizat ca argument pentru pretinsa lui recrutare. Evident, o ineptie, dar una intretinuta sistematic de adversarii democratizarii. Sinistrul articol “Nu pot renunta la principii”, publicat in cotidianul “Sovetskaia Rossia” in martie 1988 sub semnatura unei obscure profesoare de chimie din Leningrad cu numele Nina Andreeeva, exact in momentul in care Gorbaciov era plecat intr-o vizita in Iugoslavia, a fost de fapt un ultimatum dat de fortele neo-staliniste liniei personificata de Iakovlev. Ulterior, in septembrie 1991, Andreeva avea sa organizeze, in cadrul “Platformei Bolsevice”, excluderea lui Gorbaciov din muribundul PCUS. Disparea ea insasi in ceata uitarii dupa 1993.
Drumul intelectual, politic si moral al lui Iakovlev a implicat momente de agonie, teama, incertitudine, dar si unele in care el a avut curajul unor decizii categorice. A demisionat din partidul comunist cu citeva luni inaintea loviturii de stat avortate din august 1991. L-a avertizat pe Gorbaciov ca grupul neo-stalinist pregateste rasturnarea sa. Dupa disolutia URSS, Iakovlev a devenit un anticomunist activ. Fostul aparatcik, trezit in 1956, a devenit, astfel, mai intii eretic si, in cele din urma, un critic acerb al ideologiei cu care se identificase odinioara atit de puternic. A ripostat la eforturile lui Putin de a incetini reabilitarile si de a denigra campaniile pentru drepturile omului in numele „stabilitatii”. „O asemenea stabilitate, spunea Iakovlev, nu este, de fapt, decit o restauratie”.
