De același autor
Între 1992–1995, lira s-a depreciat cu 40% în raport cu marca germană şi francul francez. Maşinile germane şi vitele franceze aveau dificultăţi în a fi exportate în Italia. Dar textilele italiene se vindeau excelent în Franţa şi Germania.
În primăvara lui 1995, o criză a pesosului mexican, propagată dolarului, a lovit monezile cele mai slabe din UE (lira italiană, pesetasul spaniol). La cel mai înalt nivel politic, anumiţi responsabili au reclamat atunci instaurarea unei taxe aplicată schimburilor, astfel încât să fie atenuate consecinţele a ceea ce ei denunţau ca „devaluare competitivă“. O asemenea decizie ar fi ameninţat piaţa comună, anunţând sfârşitul construcţiei europene.
Rolul protector al euro nu se opreşte aici: aproape două treimi din comerţul european se efectuează între statele membre; vânzările şi cumpărările se fac în euro, independent de fluctuaţiile dolarului. În 10 ani, euro a permis creşterea schimburilor între ţările zonei euro de la 5 la 15%, iar investiţiile străine directe, de la 14 la 36%.
Criza financiară a scos în evidenţă şi un alt beneficiu al euro. Datorită Băncii Centrale Europene, a fost posibil ca, foarte rapid, să fie injectate lichidităţi considerabile, care au permis evitarea prăbuşirii sistemului bancar. Niciodată băncile centrale naţionale nu ar fi putut să acţioneze atât de masiv şi într-un interval de timp atât de scurt.
Alt obiectiv, alt avantaj: stabilitatea. Datorită monedei unice, între 2000–2008, în zona euro, inflaţia a fost ţinută între 2,1 şi 3,3%, inferioară mediei europene. Euro a favorizat anticipări ale inflaţiei uşoare şi stabile, generând o rată a dobânzii, pe termen lung, foarte scăzută. Acest fapt a permis înregistrarea unei creşteri de 2% pe an în tot intervalul de la apariţia euro şi până la criza financiară din 2008. Între timp, zona euro a creat 16 milioane de locuri de muncă, făcând să scadă şomajul de la 9 la 7%.
Euro a susţinut creşterea, ameliorând competitivitatea întreprinderilor, ducând la economisirea unor sume importante, în măsura în care întreprinderile, în cursul schimburilor, nu au mai raportat cheltuieli pentru acoperirea fluctuaţiilor între monedele europene.
În fine, fără euro, Europa ar fi cunoscut, în 2008, nu numai o criză a ratei de schimb, ci şi a ratei dobânzilor, a cărei ascensiune uriaşă ar fi slăbit şi mai mult creşterea şi ar fi agravat şomajul. Am fi avut de-a face cu o criză bancară datorată fugii capitalurilor în alte ţări.
În cazul crizei din Grecia, solidaritatea europeană este un imperativ. Nimeni nu ar avea interesul ca Grecia să se prăbuşească: nici grecii, nici ceilalţi europeni, ale căror întreprinderi, începând cu băncile germane şi franceze, ar fi fost antrenate, prin filialele locale, într-un asemenea şoc. Cazul Greciei este un test speculativ al pieţelor pentru a pune la încercare soliditatea euro. Dacă Atena ar fi fost abandonată de partenerii săi, alte ţări ar fi putut avea parte de aceeaşi soartă, prin efectul de contagiune, şi nimic nu ne-ar fi îndreptăţit să spunem că epidemia s-ar fi oprit la graniţele PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania).
Europa ajută Grecia, dar nu în orice condiţii. Trebuie obţinute, în schimb, o corecţie a politicii economice greceşti şi o asanare profundă a finanţelor publice. Asocierea UE cu FMI era inevitabilă, întrucât Tratatul de la Maastricht interzice salvarea unui stat din zona euro de către celelalte, iar Comisia nu mai dispune de instrumente financiare de ajustare structurală, care să-i permită să intervină într-o asemenea speţă.
Acest rol este asigurat de FMI, care a primit fonduri considerabile şi care deţine expertiza tehnică necesară pentru a da curs planurilor de redresare – dureroase, e adevărat – în ţările care beneficiază de acest ajutor. Grecia a primit ajutorul, la 1 mai, de 110 miliarde de euro pentru 3 ani, dar este obligată să pună ordine în buget, sub controlul atent al Comisiei Europene. De altfel, UE a lansat un plan de stabilizare în zona euro de 750 de miliarde de euro, compus din 60 de miliarde de euro, mobilizabile imediat, cu o garanţie de 440 de miliarde de euro din partea ţărilor europene şi cu o participare a FMI de 250 de miliarde de euro. Este un mecanism fără precedent, care demonstrează gradul de mobilizare a Europei.
Speculaţiile n-au dispărut odată cu impunerea euro. Ele şi-au schimbat ţinta. Cum devizele europene nu mai există, ţinta lor a devenit euro, în contextul unui deficit de regularizare şi al datoriilor publice. Deficitele publice au explodat în ultimii doi ani, depăşind limita deja înaltă, de 3% din PIB, convenită prin Tratatul de la Maastricht. Acest decalaj minează creşterea: niciodată o ţară nu a cunoscut o creştere solidă şi durabilă adâncindu-şi deficitele. Dimpotrivă. Deficitele împovărează datoria care absoarbe o parte din cheltuielile publice, în detrimentul altora, totuşi, mai utile: cheltuieli sociale, educaţie, securitate, apărare, investiţii.
Creşterea deficitelor generează evoluţii negative: întreprinderile îşi amână investiţiile; consumatorii economisesc din precauţie.
Diminuarea investiţiilor private şi scăderea consumului – doi piloni ai cererii interne – antrenează o scădere a creşterii. Intrările fiscale se diminuează, povara datoriei creşte, iar marja de manevră a finanţelor publice se împuţinează. Este un cerc vicios care nu lasă loc decât incertitudinilor, sursă a speculaţiilor.
Pentru anii ce vin, în UE, perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare: persistenţa unor deficite mult ridicate rămâne; povara datoriei excesive apasă; absenţa unor pârghii; insuficienţa eforturilor de cercetare care să asigure o viitoare competitivitate; rigiditatea sistemului social şi a reglementărilor, în ciuda eforturilor în curs. În faţa unei Europe durabile, cu o creştere slabă, se ridică o Asie dinamică.
Pentru a face faţă situaţiei, încrederea trebuie restabilită. Dar încrederea nu se decretează. Ea apare şi se instalează prin elaborarea regilor de transprenţă sănătoase şi stabile pentru a da avânt agenţilor economici. Trebuie să fie acordată prioritate corijării deficitelor publice, prin aplicarea fermă a mecanismelor de coordonare a politicilor economice, în primul rând, a celor bugetare. Aceste mecanisme există: în momentul creării euro, s-a prevăzut ca în fiecare an, în primăvară, şefii de stat şi de guverne din UE să adopte „marile orientări politice europene“ (MOPE), un „tablou de bord“ european, de la care să pornească fiecare stat al zonei euro, în alcătuirea, în toamnă, a bugetului pe anul următor. În practică, mecanismul există, dar statele nu ţin cont deloc de el. Respectarea MOPE este singura cale de urmat, dacă nu se vrea topirea tuturor bugetelor naţionale într-un buget european – formulă nerealistă în actualul stadiu al construcţiei europene. În acest cadru, este de dorit ca miniştrii zonei euro să se întâlnească la sfârşitul fiecărui an pentru a verifica dacă bugetele sunt conforme cu recomandările Consiliului.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie gândit la mecanisme de sancţiune, care să acţioneze/funcţioneze în cazul nerespectării angajamentelor bugetare, în particular, suspendarea acordării fondurilor structurale. Când euro a fost lansat, germanii au încercat să obţină menţiunea ca aceste sancţiuni să se aplice automat, dar cu asemenea mecanisme ar fi fost contrar Tratatului de la Maastricht şi Pactului de Stabilitate. Rezultatul: în practică, sancţiunile nu sunt niciodată aplicate.
O a doua pistă de explorat este aceea a gestiunii datoriei publice. Acum 10 ani, părăsind Comisia, am lansat ideea unei agenţii europene a datoriei publice, un soi de „ghişeu unic“, la care să aibă acces statele din zona euro (cu drept de scoatere), în condiţiile unei gestiuni bugetare sănătoase, ce urma să fie definită şi în funcţie de criteriile obiective de alocare. Această agenţie ar fi cumulat două avantaje: întărirea solidarităţii europene (statele mai slabe ar fi beneficiat de taxe mai scăzute) şi întărirea disciplinei bugetare (condiţionarea accesului la ghişeul unic).
În fine, a treia pistă: întărirea rolului euro pe scena internaţională. Odată cu apariţia euro, datele s-au schimbat. Pe plan monetar, lumea devine, de facto, bipolară: o parte a creşterii comerţului şi a rezervelor de schimb basculează spre euro; sunt mai multe bilete euro în circulaţie decât dolari; jumătate din emisiunile de obligaţii se fac în euro; 50 de ţări au ca monedă de referinţă euro. Zona euro, cu cei 332 de milioane de locuitori, reprezintă 75% din PIB a SUA şi realizează 25% din schimburile comerciale mondiale (12,5% pentru SUA). //
* Yves-Thibault de Silguy a fost comisar european pe Afaceri economice, monetare şi financiare între 1995–1999, înaintea lansării monedei unice.
Adaptare după Politique Internationale (vara 2010), de RODICA PALADE
