Pe aceeași temă
Enigmatic, intraductibil, misterios şi inclasabil: profilul lui Pessoa, poetul, se suprapune peste cel al patriei sale, Portugalia. În maniera sa atât de neobişnuită şi paradoxală, Pessoa a fost obsedat de naţiunea şi de limba căreia i-a aparţinut. Unică în literatura secolului XX, prin anvergura experimentului şi prin vigoarea poematică, arta lui Pessoa este replica pe care ţara lui Camões o dă lumii care o înconjoară. Sinteză de misticism şi de elan gnostic, de patimă futuristă şi de repliere melancolică, poezia lui Pessoa îi atrage pe cei care se apropie de ea cu forţa magnetică pe care o poţi întâlni doar în naraţiunile lui Borges.
Elegantă şi erudită, ediţia imaginată de Dinu Flămând este oglinda în care se reflectă eurile diverse ale celui care a putut trece în ochii contemporanilor săi drept un burghez oarecare. În epistola adresată lui Casais Montero, omul Pessoa ridică cortina şi lasă să intre în intimitatea creaţiei sale pe viitorii săi cititori. Geneza identităţilor sub care se va ascunde / revela Pessoa ţine nu de detaliul de istorie literară, ci de miracolul geniului. Jucându-se cu fragmentele de oglindă în care se întrevede imaginea sa tulburată şi mişcată, Pessoa orchestrează un discurs poematic polifonic, a cărui diversitate înseamnă coexistenţa, între paginile aceleiaşi vieţi, a atâtor izvoare de sensibilitate. Álvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Fernando Pessoa. Patru chipuri dincolo de care se ghiceşte efigia unui intelectual vizionar ce se aseamănă cu Lewis Carroll prin gustul pentru deghizare şi ludic.
Dintre aceste voci pe care omul Pessoa le caută în interiorul abisului în care priveşte, vocea lui Pessoa Fernando este legată de mistica portugheză a sebastianismului. Invocarea prinţului a cărui întoarcere poate fi semnul renaşterii lusitane este punctul de pornire al aventurii poetice şi ezoterice. „Mesajul“ lui Pessoa se duce mai departe pe întinderea unui ocean care este străbătut de spectrele strămoşilor săi. Poposind în faţa estuarului care te pregăteşte pentru mare, în vecinătatea unei Lisabone modelate de geniul iluminist al lui Pombal, versurile lui Pessoa revin spre a te bântui, cu acea unică sinteză de deschidere şi de dor definind sufletul lusitan însuşi.
Dintre aceşti heteronimi pe care Pessoa îi aduce la suprafaţă, după travaliul său temerar de scafandru, Álvaro de Campos este, poate, cel mai încărcat de energiile veacului trecut. Inginer familiar cu sunetul şi sufletul modernităţii tehnologice, împătimit al exaltărilor whitmaniene, de Campos nu este mai puţin complicat în straturile sale de expresie poetică. Lângă paroxismul dionisiac al Odei Maritime, se află decadenţa narcoticelor din Opiarium. Narativă şi hipnotică, poezia lui de Campos din Opiarium este un exerciţiu insurgent de transcriere a ritmului vieţii trăite dincolo de cortina de ivoriu a halucinaţiilor. Tensiunea dintre strălucirea halucinată a drumului către Orient şi exaltarea minunilor lumii noi este marca acestui spirit tulburat şi încercat de tentaţii.
Cât despre Alberto Caeiro şi Ricardo Reis, dincolo de jocul lui Pessoa, ce le atribuie biografii şi parcursuri de o concreteţe balzaciană, identitatea lor se naşte din familiaritatea cu un ethos păgân pe care omul Pessoa îl admira, la rândul său. Între Caeiro, omul care a trăit toată viaţa sa în provincia natală, şi exilatul în Brazilia, Reis, numitorul comun este dat de purificarea limbajului poetic şi de aspiraţia către o limpiditate antică ce evocă, în anumite poeme, încremenirea de cleştar a picturilor metafizice ale lui Giorgio de Chirico.
În cele din urmă, taina pe care o încifrează în lirica lui Pessoa se lasă citită doar de cel care are temeritatea de a urma drumul indicat de creator, către inima vulcanului din care izbucneşte poezia însăşi. //
FERNANDO PESSOA - Opera poetică; traducere şi ediţie de Dinu Flămând; Editura Humanitas, 2011
