Pe aceeași temă
Malcolm Gladwell, unul dintre gânditorii la modă în Occident, are o teorie conform căreia, în nişte limite, oricine poate avea succes într-un domeniu dacă exersează aproximativ 10.000 de ore, dând exemplul, printre altele, al trupei Beatles, care, înainte de a cunoaşte faima, a susţinut câteva mii de concerte în Hamburg. Demonstraţia lui Gladwell e cam şubredă, dar ideea că exerciţiul contribuie la atingerea succesului nu poate fi negată.
Pe asta se bazează şi scenariul filmului Whiplash, una dintre cele mai premiate pelicule ale sezonului (un Glob de Aur, trei premii BAFTA, cinci nominalizări la Oscar, printre care şi pentru cel mai bun film). Personajul principal, Andrew, studiază la un prestigios colegiu new-yorkez de muzică, unde aprofundează percuţia şi visează să ajungă un toboşar la fel de bun ca Buddy Rich. Fiind unul dintre cei mai promiţători instrumentişti, Andrew e acceptat în orchestra de jazz condusă de profesorul Fletcher. Acesta din urmă (interpretat remarcabil de J.K. Simmons) îi terorizează pe membrii orchestrei cu repetiţii nesfârşite, în care e coleric, îi insultă şi îi umileşte. La acest stres se adaugă şi eforturile pe care Andrew le depune studiind individual şi bătând în tobe până când nu mai poate ţine beţele în mâinile pline de bătături şi de sânge. În timpul unui concurs de jazz important, studentul nu mai acceptă să fie umilit şi îl atacă pe profesor pe scenă, în faţa publicului.
În opinia mea, două lucruri fac din Whiplash unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut: actorii şi montajul. Miles Teller, interpretul lui Andrew, este unul dintre cei mai promiţători actori de la Hollywood, iar aici face un adevărat tur de forţă, mai ales din punct de vedere fizic. J.K. Simmons a primit deja Globul de Aur şi Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar şi, mai mult ca sigur, va fi recompensat şi cu un Oscar la aceeaşi categorie. Iar montajul este alert, un du-te-vino între duelul dintre Andrew şi Fletcher.
Miles Teller şi J.K. Simmons în Whiplash
Filmul s-a bucurat de cronici elogioase, dar au fost şi câţiva critici care au deplâns faptul că din film lipseşte tocmai muzica şi bucuria de a cânta. E adevărat, nu-l vedem zâmbind pe Andrew de prea multe ori, ci suntem mai degrabă martori la un maraton fizic, nu intelectual. Pe de altă parte însă, dacă există un instrument în care precizia matematică şi exerciţiul fizic primează (cel puţin în stadiile timpurii de studiu) în faţa muzicii, acela este toba. Pentru că la tobe nu poţi cânta din inimă fără să cânţi mai întâi cu mintea, cu mâinile şi cu picioarele.
Poate că cele 10.000 de ore de studiu recomandate de Malcolm Gladwell nu garantează o carieră de succes, dar în acest domeniu sunt o bază solidă de pornire.
Whiplash este distribuit în România de IntercomFilm şi poate fi văzut pe marile ecrane din 2 februarie.
