De același autor
Frumos ambalat, eseul despre Internet al lui Constantin Vica din ultimul numar al Dilematecii (mai 2008) pune, indirect, o problema culturala cu o miza foarte mare: aceea a traditiei si a formarii prin accesul "nelimitat" la informatia virtuala. Constantin Vica a absolvit un master in Franta, la Universitatea Paris XII, pe tema relevantei culturale a comunicarii virtuale si are, dintre toti cercetatorii romani in domenii similare, poate cea mai serioasa bibliografie parcursa.
Exista fel de fel de opinii despre Internet. Nu are rost sa intram in dezbaterea sterila despre "cine are dreptate", detractorii sau suporterii, dupa cum insusi autorul ne descurajeaza sa ne intrebam. Internetul exista, ca si realitatea virtuala de uz individual. Acest "spatiu virtual public" are, desigur, norme de igiena, dar ceea ce il face diferit fata de un spatiu public "real" este felul prezentei pe care o implica. Practic, locul prezentei este aici umplut cu o proiectie individuala. Spatiul prezentei este inlocuit cu spatiul dorintei, ceea ce Max Dorra formuleaza frapant, à propos de globalizare, intr-un recent editorial din Le Monde: "Inflatia monetara nu este de altfel decat un caz particular al inflatiei simbolice in general: oamenii, cuvintele lor, imaginea pe care si-o fac despre sine sunt, in decursul schimburilor, un soi de moneda fara acoperire"1. Acoperire in realitate, adica. Nu exista deci atata realitate cata dorinta (de realitate). Aceasta este una dintre ideile fundamentale ale productiei (capitaliste) de astazi. Nu cumperi ce-ti trebuie, ci ceea ce vrei, iar distanta dintre util si dorit este la fel de mare ca aceea dintre o descriere cadrata stiintific a unei persoane si cea formulata de cineva indragostit de respectiva persoana.
Internetul este un hypermarket de informatii. Desigur, de aici poti lua o multime de lucruri "adevarate": muzica, filme, carti, respectiv, texte. Problema nu e asta, ci alta, legata acum de raportul dintre informatia "de aflat" si "obiectul dorintei": este Internetul mediatorul unor orgasme sau al unor preludii intelectuale nesfarsite? Si o alta intrebare, care ni se adreseaza chiar noua: ne place mai mult sa vrem sau ne place mai degraba atunci cand tocmai am obtinut ce voiam? De raspunsul la aceasta ultima intrebare depinde valoarea epistemica/culturala a "cautarii" pe Internet. Un capitol al eseului lui Constantin Vica se numeste "Cum cautam pe Internet cand Google e obosit?". Si unul dintre raspunsuri este CiteULike. Citez: "CiteULike e un sit pentru cercetatori care functioneaza pe acelasi principiu (ca StumbleUpon, alt sistem de indexare, n.n.), indexand articole academice. Fiind dedicat unei categorii speciale, CiteULike permite exportul datelor in bibliografii electronice si importul de meta-date din alte librarii si biblioteci online (…)".
Accesul la informatie este, asadar, mult mai vast. Ceea ce nu poate sa nu aiba impact asupra conversiunii retrospective a stiintelor umane de astazi, dupa o perioada dominata de prospectiv, cea care putea gandi inca viitorul in logica rupturii. Ceea ce este facilitat astfel este accesul la memoria culturala a omenirii, unul liber sau, in orice caz, mult mai liber decat inainte. Nu intru aici in detaliile discutiei despre puterea celor care "fac" Internetul. Si care, deci, pot manipula acest trecut in propriul folos. Pentru ca nu asta vizez. Faptul ca pot verifica mult mai usor autenticitatea unor enunturi si-mi pot forma mult mai rapid opinii despre texte si autori, la limita, despre arii culturale nu oculteaza deloc problema de fond: ce vreau eu, informatia sau mai degraba perpetuarea placerii de a sti ca informatia este mereu la indemana, ca accesul este nelimitat, adica nelimitarea, in(de)finitul acestui acces, "dezmarginirea" (cum ar spune cineva) la care am astfel acces?
Pentru ca aici intervine o asimetrie esentiala pentru cine vrea sa inteleaga "epistema internautica": spatiul se desface, aria nu mai poate fi caracterizata la superlativul relativ, dar timpul ramane acelasi. Spatiul virtual nu reuseste sa inlocuiasca realitatea, pentru ca dimensiunea temporala nu poate fi inlocuita. Ea este una singura, a mea ca fiinta finita. Timpul in care descarc mai multa informatie decat as fi putut-o face intr-o biblioteca nu inseamna posesie, ci doar placerea posesiei. Una nu inseamna cealalta. Aflu despre multe, dar citesc cu adevarat mai putin. In loc sa citesc Critica ratiunii pure intr-o anumita editie, trec in revista o cantitate impresionanta de paratext, aflu o multime de lucruri despre Kant, despre opera lui si despre actualitatea lui. In regim de urgenta, pot afla si care sunt cei mai buni specialisti kantieni. Imi defilez in fata ochilor zeci de articole dedicate operei lui Kant, pot afla diverse opinii. Dar, ca pielea de sagru a lui Balzac, timpul meu se consuma la fel, chiar daca eu simt diferit. Internetul este instrumentul si mediul unui turism intelectual pe care astazi societatile noastre il cunosc foarte bine: poti ajunge foarte usor oriunde in lume, distanta nu mai e o problema. Poti afla pe scurt fel de fel de lucruri despre cultura in care ai aterizat si poti avea chiar experiente personale. Dar dezlimitarea te limiteaza intr-un alt fel: nu apuci sa vezi lumea ca un malgas, de pilda, si asta dintr-un motiv simplu - sensibilitatea unui malgas este ceva de neimpartasit altfel decat printr-un contact intre tine ca "observator" si limitele care-i incadreaza lui perspectiva. Dar, in fond, ce-ti pasa, atata vreme cat uneori, intr-o saptamana, ajungi sa ai mai multe informatii despre locul in care te afli decat unii bastinasi. MIT - Institutul de Tehnologie din Massachusets - are disponibile on-line 1.800 de cursuri, scrie Constantin Vica in eseul lui. Ele pot fi acum accesate si audiate. Ceea ce, desigur, e foarte bine. Dar de ce am face-o oare? Stim ca MIT este o superinstitutie de invatamant, deci promite mult. Si atunci, pentru ca suntem curiosi, putem incerca. Ati gustat vreodata la hypermarket din produsele oferite promotional? La o adica, aveti la dispozitie hrana pentru o ora-doua de viata si nimeni nu va impiedica sa intrati apoi in alt hypermarket pentru o repriza de alimentare. Numai ca, dupa ce ca e obositor, poate va e mai util sa lucrati in timpul acesta pentru a castiga banii cu care va puteti cumpara cantitati mai mari din produsele din care sunteti imbiati sa gustati gratuit. Si, de altfel, asa si faceti. Dar nimic nu inlocuieste placerea de a gusta din ceva ce nu va trecuse prin cap sa incercati. In acel moment, placerea respectiva conteaza mai mult decat orice.
Internetul este un catalizator enorm al dorintei, ea insasi nelimitata. Este realizarea sublimului in registru economic. Internetul iti poate oferi atatea texte despre Kant incat niciodata nu mai apuci sa termini in liniste vreuna din Criticile lui. Timpul asimilarii este dedicat acum cautarii. Adica placerii actului pur de a lua, o placere pe care nu trebuie s-o altereze nimic, cu atat mai putin conectarea la obiectul pe care vrei sa-l intelegi sau sa-l posezi. Mai mult decat oricand, ecuatia lui McLuhan spune totul despre Internet: mediul este mesajul; vocea care se aude spune ceva dincoace de orice semnificatie a enunturilor formulate. Autentice sunt asadar doar placerea, doar vocea, doar cautarea pe Internet. Autentica este dorinta care vrea, si care vrea mai degraba sa vrea decat ceva, anuland astfel sentimentul finitudinii pe care orice recadere "cu picioarele pe pamant" il provoaca. Timpul e limitat, spatiul nu. Din timp, doar dorinta poate oferi intensitatea necesara uitarii acestei ontologice asimetrii.
De aceea, atunci cand vorbim despre cultura pe Internet, trebuie sa ne intrebam in primul rand cat din ea este cultura - deci informatie - si cat desfrau. Si, deci, cat din ceea ce, din tezaurul cultural real, trecut pe Internet, este destinat formarii si cat purei juisante a nelimitarii. Acestea sunt fragmentele discursului meu indragostit despre cultura Internetului.
* Max Dorra, dans la mondialisation, Monde din 26 aprilie 2008. Autorul este scriitor si profesor de medicina.
