De același autor
6.000 de km si un album admirabil
In august 1873, geograful francez Elisée Reclus, membru al prestigioasei Societati de Geografie din Paris, infiintata in 18211 a vizitat Transilvania aflata in cadrul Imperiului Austro-Ungar, iar zece ani mai tarziu, in drum catre Constantinopol, a trecut prin Bucuresti. Insemnarile sale de calatorie l-au inspirat pe Jules Verne in scrierea romanului Castelul din Carpati. Calatoriile lui Reclus au fost pretextul de care avea nevoie Alain Kerjean pentru a redescoperi Romania atat pentru publicul francofon cat si, de ce nu, chiar pentru publicul roman. Alain Kerjean nu este un incepator in profesia sa, destul de atipica pentru noi, de scriitor-fotograf descoperitor de peisaje exotice. A intreprins calatorii in Venezuela, pe fluviul Orinoco, dar si in Africa de Vest. Autorul marturiseste ca a fost deranjat de o remarca a unui compatriot care, auzind ca se pregateste de o calatorie in Romania, ar fi zambit superior si ar fi aruncat remarca: "Ah, da, Kerjean este omul potrivit pentru Romania, dupa expeditiile sale din Orinoco si Africa". Un suflet de roman verde ar fi fost iremediabil jignit, nu insa si noi...
Astfel s-a nascut albumul Voyage en Roumanie, de la Transylvanie au delta du Danube 2. Prefata impunatorului album este semnata de soprana Angela Gheorghiu in ideea de a maximaliza impactul pozitiv al cartii, insa ne intrebam cati francezi obisnuiti au auzit de Angela Gheorghiu... Poate ca Gica Hagi ar fi fost mai potrivit...
Alain Kerjean face parte din acea categorie de calatori straini in Romania a caror principala preocupare nu este aceea de a lipi etichete, ci de a intelege o tara si populatiile care traiesc in granitele ei, caci Alain Kerjean isi indreapta un ochi atent si asupra minoritatilor din tara, fie ca acestea sunt de origine maghiara, roma, lipoveana sau sasa. Remarcam faptul ca Alain Kerjean a intreprins o adevarata si laborioasa munca de documentare atat inainte de a incepe aceasta calatorie, care de altfel nu a fost prima in spatiul romanesc, cat si in timpul ei si chiar dupa. Textul redactat de catre scriitorul si fotograful francez abunda in referinte bibliografice, in citate din scriitori romani, de cele mai multe ori inspirat inserate in materia albumului.
Kerjean este atras si de viata religioasa a Romaniei, poate pentru ca, asemeni altor francezi, gaseste in Romania credinta pierduta in Franta dupa Marea Teroare si dupa alte doua secole de continua laicizare si ateizare. Sau poate ca aceasta i se pare doar exotica. Regasim numeroase fotografii ale bisericilor si manastirilor ortodoxe, dar si catolice sau protestante (interiorul unui lacas de cult unitarian din secuime), chiar si fotografia unei troite de la o margine de drum sau o foarte sugestiva fotografie a interiorului unei biserici ortodoxe in timpul unei slujbe. Imaginea de ansamblu a Romaniei este una foarte echilibrata, ma tem ca mult mai echilibrata decat ar fi putut-o recrea un fotograf/scriitor roman care, fiind mult prea implicat emotional ar aluneca cu siguranta catre una dintre cele doua extreme: ori dragoste oarba si absoluta ori dispret suveran si sila metafizica. Impletirea celor doua aspecte este punctul forte al albumului, fatete bine condimentate de zeci de fotografii extraodinare.
In ciuda regresului constant al francofoniei poporului roman, chiar daca invatamantul in limba franceza este foarte dezvoltat in sistemul public romanesc, francezul a fost uimit de francofonia daca nu generala a poporului roman, macar a multor intelectuali romani. Alain Kerjean descrie umirea tanarului fotograf roman care l-a insotit de-a lungul traseului, Valentin Brutaru, care, anglofon fiind, nu putea intelege discutiile avute de autor in compania promotorilor sau prietenilor locali, discutii care au avut loc, intotdeauna, in franceza.
Alain Kerjean nu s-a multumit doar sa strabata cei 6.000 de kilometri in Romania si sa scoata un album admirabil, dar s-a inhamat si la munca de promovare, alaturi de Societatea de Geografie din Paris si editorul lucrarii, Editura Glénat. Albumul Voyage en Roumanie a fost lansat, in mod oficial, in prezenta Excelentei Sale Ambasadorul Romaniei la Paris, d-l Teodor Baconsky in cadrul Festivalului International de Geografie de la Saint Dié-des-Vosges, unde Romania a avut statutul de tara invitata special. Albumul a fost in centrul dezbaterilor organizate de catre Societatea de Geografie in cadrul unui colocviu dedicat cartii, la 16 noiembrie, la sediul din Paris al prestigioasei societati si la care au mai vorbit Magda Carneci, director al ICR Paris, profesorul Jean Bastié, profesor emerit la Sorbona, presedintele Societatii, Mircea Goga, profesor de limba si civilizatie romana la Sorbona. Cu aceasta ocazie a fost vernisata o expozitie cu cateva dintre tablourile lui Paul Anastasiu, pictor oficial al Armatei Franceze in randurile careia a petrecut 15 ani, dar si membru al Societatii de Geografie. La 5 decembrie, Alain Kerjean a prezentat cartea in cadrul unui colocviu axat asupra istoriei si modernitatii Romaniei, organizat de catre Universitatea Aix-en-Provence, prin profesorul Gilles Bardy. Iar in seara de 14 decembrie, momentele culturale dedicate acestei aparitii editoriale au luat sfarsit printr-o receptie gazduita de Ambasada Romaniei din Paris, la care au participat mari personalitati culturale precum Teodor Baconsky, in calitatea sa de gazda, Angela Gheorghiu, academicianul si fizicianul Bassarab Nicolescu, arhitectul si sculptorul Silvia Gabriela Beju si scriitorii Mircea Goga si Jean-Yves Conrad, autorul cartii Roumanie, capitale... Paris. Guides des promenades insolites sur les traces des Roumains célèbres de Paris, publicata la Editura Oxus (2003).
Voyage en Roumanie este o carte care ne dovedeste ca pentru a ne impaca cu Romania trebuie sa o redescoperim si sa-i acceptam paleta de culori, unele mai inchise si destul de penibile, altele deschise, luminoase, in ideea de a le diminua pe primele si de a le amplifica pe ultimele. Un francez ne-a deschis drumul, un francez care, in loc de concluzie marturiseste simplu si destul de retinut ca: "Am folosit inima pentru a evoca o cascada de emotii si pentru a anunta reintoarcerea unei tari prietene Frantei de care avem nevoie: Romania".
Minunatele amintiri ale unui irlandez si ale unui englez
Recunosc ca mi s-au parut fascinante impresiile avute de altii fata de spatiul romanesc, plecand din Evul Mediu, ajungand pana in momentul de fata. Daca imaginea pe care au raspandit-o in lume vecinii nostri fata de noi (mai ales sasii cu Vlad Tepes) poate fi banuita de subiectivism direct interesat (adica ne ponegresc pentru a ne fura pamantul - si vedem cat de scump a ajuns terenul acum...), in schimb, calatorii occidentali, aflati prin trecere pe meleagurile noastre erau/sunt doar curiosi si, in cel mai bun caz, incearca sa ne inteleaga. In ultimul timp a aparut si o alta categorie de calatori straini care scriu despre Romania: cei care chiar se stabilesc pentru o perioada indelungata in tara noastra, inchiriind apartamente comuniste si amestecandu-se printre indigeni. Uneori chiar invatand limba. In ultimul an au aparut, pe piata editoriala din Romania, doua carti izbitor de asemanatoare, scrise de doi anglofoni dependenti de drogul numit Romania: un irlandez (Philip O Ceallaigh) si un englez (Mike Ormsby). Volumul primului se intituleaza Insemnari dintr-un bordel turcesc3, in timp ce cartea celui de al doilea, Grand bazar Romania4. In mod cert, realitatea romaneasca si-a gasit doi chirurgi straini de mare clasa: Philip O Ceallaigh si Mike Ormsby.
Motivele acestei atractii impotriva naturii sunt multe, chiar daca noi nu putem sa le observam pentru ca suntem oripilati de ceea ce se intampla in jur si de incercarile de a supravietui onorabil unei tari care functioneaza atat de prost pe toate palierele (administrativ, politic, civic, mediatic etc.). Romania este suculenta si musteste de viata. Nu degeaba, in cadrul titlurilor ambelor volume, se regasesc doua cuvinte destul de apropiate: bazar si bordel. Ambele locuri au in comun ideea de a cumpara lucruri sau placeri prin intermediul carnurilor. Insa, ambele se caracterizeaza prin devalmasie, prin mirosuri amestecate, prin mizerie si arta negocierii pretului, concepte atat de orientale. Pentru a dovedi ca suntem profund afectati de sindromul Manole, este fascinanta o lectura paralela atat a celor doua volume (care se completeaza creionand aceeasi imagine), cat si a volumului Calatori straini despre tarile Romane in secolul al XIX-lea5. Nu ar fi exclus ca fragmente din cele doua carti sa fie incluse, intr-un viitor incert, intr-o alta culegere intitulata Calatori straini despre Romania postdecembrista (1989-2020). Le Cler scria, in volumul La Moldo-Valachie, pe la 1860: "Un domnitor fara palat, un cler fara morala, o academie fara membrii, o biblioteca fara cititori, strazi imense fara case, locuinte splendide langa maghernite infecte, bulevarde superbe si coclauri infame; pretutindeni ape si nicio fantana, o municipalitate fara sef, o politie fara agenti, tribunale fara justitie, intrigi lipsite de iubire, divorturi fara frau, barbati fara neveste, neveste fara barbati". Ce descopera cei doi scriitori anglofoni in anii 2000? Realitatea romaneasca, ce ne doare atat de mult si care, in esenta ei, este mult prea putin schimbata fata de ceea ce erau Principatele Unite acum un secol si jumatate, in ciuda profundei motorizari (am putea sa-l parafrazam pe Le Cler afirmand "peste tot automobile din ce in ce mai puternice si scumpe si niciunde autostrazi sau parcari").
Cei doi autori traiesc viata de zi cu zi a oricarui roman obisnuit si, chiar daca i se adapteaza, nu pot intelege absurdul ei si se mira, caci ceea ce pare complet anormal unui occidental il poate lasa rece pe un roman. Resemnarea romanesca este descrisa plastic de scriitorul irlandez. "Care este ultima picatura pentru o fiinta umana? Daca-i bati, vor accepta si asta si in caz ca nu au de ales, si daca-i bati in fiecare zi, vor continua sa traiasca asa, pentru ca asta incearca oamenii sa faca. Dar ce se intampla in mintile lor in timp ce sunt obligate sa astepte degeaba? Ceva nasol, asta se intampla. Nimeni nu citea vreo carte, in afara unei femei grase cufundate intr-un roman siropos, de dragoste; ceilalti citeau cate un exemplar din Libertatea"6.
O Ceallaigh este mai necrutator cu realitatea romanesca decat Mike Ormsby, poate si pentru ca experienta coloniala indelungata a englezilor le permite sa se adapteze fara probleme oricaror conditii caracteristice Lumii a III-a. "Aparu si primul cersetor. Tinea in brate o icoana... Un Isus cu baterii. Peste toate scrasnetele si scuturaturile metroului, un submarin prapadit transportand invalizi, se facu auzita o litanie monotona, bazaitul abject al autocompatimirii... In timpul comunismului, muncitorii, niste idioti cu bale, turma, sunt reprezentati ca victime inocente ale istoriei... Elementul bovin din om ridicat la rang de virtute. Pentru ca asa spune Tatucu! Apoi Tatucu face un infarct si moare si tu te intorci sa-l astepti pe Isus, scancind in metrou, cum esti tu victima lumii, rugandu-te de semenii tai calatori, in numele virtutilor crestine." Populatia orasului Bucuresti este una invinsa. "Oameni care renuntasera sa mai lupte. Oameni de pestera care nu se mai adunau la vanatoare sau la sfat, ci doar stateau care pe unde, asteptand sa se ingrase, sa se imbolnaveasca si sa se acreasca. O umanitate de prisos, inghesuita cu turma in curti patrate de beton, la periferia unui oras. Oameni carora le lipsea taria de a scapa, dar cu destula energie sa se impunga unii pe altii." "Orasul acesta este de-a dreptul intolerabil: cladiri urate, oameni care duhnesc a transpiratie, cozi interminabile la orice serviciu public, statii de metrou devastate, in care metroul poate sta pe loc minute in sir fara ca nimeni sa nu aiba nicio reactie." Fatalismul romanesc e redat prin inspirata replica a cuiva "Ei, si ce poti sa faci?". Un ambuteiaj, in centrul Capitalei se transforma intr-o scena de groaza, desi nu sunt prezente nici arme, nici vreun criminal; doar canicula si teroarea supra-aglomerarii unui oras care seamana mai degraba cu un monstru decat cu un habitat (O’Ceallaigh). Pentru Mike Ormsby, Bucurestiul este un oras foarte periculos. "Ca de obicei, soferii bucuresteni gonesc ca descreieratii, de parca masinile si drumul ar fi un joc de calculator. Din departare se aud scrasnete de frane."7 "....inaintez spre Bucuresti prin traficul aglomerat, din care razbat sirene si claxoane, injuraturile si racnetele din spatele parbrizelor prafuite. Parca-s toti nebuni."8
Mike Ormsby isi tradeaza de multe ori conditia de vestic implicat in mediul inconjurator, care nu se poate abtine sa nu aiba atitudini civice care, de cele mai multe ori, sunt complet incomprehensible cunoscutilor sai romani. Ceea ce-l infurie peste masura, scotandu-l din atitudinea de observator pe care incearca sa o adopte, este cruzimea nemasurata a societatii romanesti fata de (bietele) animale. Noua ferchesa legislatie europeana este litera moarta, inghesuita in cateva Monitoare Oficiale, inaplicabila. Motivele enervarilor celor doi scriitori sunt atat de numeroase incat ne-ar fi foarte dificil sa le enumeram pe toate. Ceea ce este evident este faptul ca enervarile lor sunt si enervarile noastre. Insa calatorii straini, indiferent cat timp ar trai in Romania, nu pot sa nu observe toxicitatea societatii noastre si, chiar daca se obisnuiesc cu the Romanian way, continua sa resimta anormalitatea drept anormalitate. In unul dintre decupajele autorului englez, intitulat Bun venit in UE, autorul, aflat intr-o vizita la niste amici romani, urmareste televizorul. "Niste vedete se iau peste picior, ranjind, si mai toate canalele sunt pline de baieti care se dau drept babe ori invers, uite mamamare ca o fata mare." In continuare, "un grup de romani bine imbracati, intre doua varste, stau in jurul unei mese lungi, inconjurati de replici de statui grecesti si palavragesc, ciugulind gustari complicate din farfurii scumpe. Par bogati si plictisiti. Camera le urmareste fiecare miscare. Ce este asta?", intreaba autorul gazda. "E un bogatan care s-a insurat cu una tanara. Si-acum e insarcinata! Si?" intreaba englezul nedumerit. "Si asta e emisiunea lor! E groaznica, dar uita-te la ei cum pot trai. Pe urma se cocoata intr-un pat si continua sa se uite la televizor."9
Ambii autori sunt fascinati de taximetristii romani, acest trib aparte al romanilor. Cel mai suculent clan din interiorul acestui trib este clanul taximetristilor bucuresteni. Cateva mostre sunt necesare pentru descretirea fruntii. O Ceallaigh descrie dialogul suculent avut cu un taximetrist din Bucuresti: "Am fost o saptamana la mare. Nu i-am zis neveste-mii ca ma duc. N-aveam chef de scandal. A vazut ca plec c-o geanta si ca erau niste haine de femeie inauntru. Cadouri pentru curve, mi-a zis. Da’, ca barbat, daca n-ai amanta nici nu te respecta femeia. Si e mai bine sa ai, ca daca are amanta barbatul se intoarce la nevasta proaspat si relaxat. Abia e mai stabila relatia. Asa ceva ar trebui sa inteleaga nevasta fara sa mai faca atata caz". Dar si o frantura din experienta lui Mike Ormsby cu un taximetrist bucurestean: "Junele meu, sofer de taxi, pare hotarat sa doboare recordul de viteza la sol. Derapam scrasnind pe doua roti in curbe. Pare sa ia celelalte masini drept simple obstacole si pietonii, drept cetateni de rand inferior. La stopul de la Marriott, incetineste ca sa traga o dusca dintr-o sticla de Cola de 2 litri si sa arunce o privire in parcare, unde un Porche crem e garat langa un Aston Martin cenusiu. Isi lasa capul in jos spre blugii lui decolorati din fabrica si inchide ochii. Poate ca e obosit. Sau poate ca se roaga si are o viziune in care se face ca agata gagici intr-un Scaglietti 612. Dar cand se pune rosu la stop, e iar cu mine in Dacia lui galbena si framanta schimbatorul de viteze de parca mamica lui latina si severa l-ar fi pus sa invarta aluatul cu lingura de lemn"10.
Recent, cineva imi spunea, intr-un cadru solemn-chic, ca nu ar trebui sa dramatizam. Si ei, ceilalti, (cei din Vest) au loazele lor, infractorii lor, betivii lor, drogatii lor, ratatii lor, bolnavii lor mintali care vorbesc singuri si-si cara tricicletele pline cu pungi cu resturi insotiti de caini vioi. Chiar si statistic sunt sigur ca aceste fenomene periferice la ei sunt mult mai restranse proportional decat la noi. Dar in afara acestui detaliu, aceasta abordare este foarte deficitara intr-un punct esential: analiza majoritatilor care alcatuiesc acele societati in comparatie cu cea care formeaza Romania. Majoritatea britanica sau franceza stie sa se comporte altfel decat majoritatea romaneasca si sa alunge la periferie anumite fenomene. De la preferintele debile/dubioase ale acestei majoritati pleaca multe dintre tarele societatii noastre pe care cei doi scriitori doar le-au observat si consemnat, probabil, spre furia nationalistilor mioritici.11 Prevad doua solutii simple: ori incetam sa ne raportam la Vest, acceptand gradul nostru de barbarie identic sau poate chiar mai rezonabil decat a trei sferturi din aceasta lume sau ne punem cu burta pe educatie prin toate canalele posibile.
1) Recunoscuta ca insitutie de utilitate publica prin Ordonanta regala, la 14 decembrie 1827!
2) Alain Kerjean, Voyage en Roumanie, de la Transylvanie au delta du Danube, fotografii de Alain Kerjean si Valentin Brutaru, prefata de Angela Gheorghiu, Glénat, La Société de Géografie, Grenoble, 2007.
3) Philip O Ceallaigh, Insemnari dintr-un bordel turcesc, traducere din limba engleza de Ana-Maria Lisman, Editura Polirom, 2007.
4) Mike Ormsby, Grand Bazar Romania, traducere de Vlad A. Arghir, Editura Compania, 2008.
5) Volum ingrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Serban Radulescu-Zoner, Marian Stroia; red. responsabil Paul Cenovodeanu; Academia Romana, Institutul de Istorie "Nicolae Iorga". Editura Academiei Romane, 2004.
6) O Ceallaigh, pag.24-25.
7) Mike Ormsby, pag. 192.
8) Pag.261.
9) Pag. 92-93.
10) Mike Ormsby, pag. 185.
11) Autorul englez chiar marturiseste pe pagina de garda a volumului: "Aceste povestiri se bazeaza pe intamplari reale. Straniu, dar adevarat." Viata in Romania este stranie dar adevarata…