De același autor
Atunci a început nebunia. Rând pe rând, rudele se apropiau de masă, se aplecau sub ea şi încercau să o convingă pe fetiţă să vină să-şi ia în primire surprizele. Prima dată au rugat-o. Apoi au ameninţat-o. Dar fetiţa se simţea sub masă mai în siguranţă decât oriunde altundeva. Şi atunci, a demarat concursul. Mai întâi bunica, apoi, mama, apoi mătuşa, apoi cine mai era pe acolo, veneau, se aplecau şi-i turnau o minciună: „hai vino, că ţi-am umflat baloanele (nu era nici urmă de balon), hai că ţi-am adus nu ştiu ce animal (nu era niciunul pe-aproape), hai că aia, hai că ailaltă“. Fata nu era, pesemne la, prima reprezentaţie de felul ăsta şi rezista eroic minciunilor cărora le căzuse, probabil, în alte dăţi, pradă.
Se desfăşura nestingherit un concurs de minciuni în toată regula şi fiecare se ridica descumpănit că minciuna lui nu avusese efectul scontat, nu fusese suficient de convingătoare încât să păcălească copilul. Într-un final, copilul s-a lăsat păcălit, nu mai ţin minte cu ce gogomănie, umplând de mândrie adultul care reuşise performanţa şi de admiraţie pentru el pe ceilalţi.
Mi-am dat atunci seama că trăisem în mic o dramă la scară mai mare. Pentru că mi-am adus aminte de şiruri de scene identice la care am fost de faţă, ca subiect sau ca spectator. Pentru mulţi adulţi nu e nici o problemă să mintă un copil. Copilul nu are de ce să se supere, pentru că el nu ştie, nu îşi dă seama ce e mai bine pentru el, însă adultul, da. Şi, atunci, îl poate minţi spre binele lui, al copilului.
În scena trăită de mine, adulţii ştiau că e mai bine pentru copil să iasă de sub masă, aşa că orice mijloc de a-l scoate de acolo era perfect justificat. Nu păreau să ia în calcul şi varianta în care voiau să scoată copilul de sub masă nu de dragul lui, ci mai ales de dragul lor, al adulţilor, ca să nu se simtă prost că au băgat în sperieţi un copil de patru ani şi că, din cauza asta, acum trebuie să se uite încurcaţi şi neputincioşi unii la alţii.
Cam aşa mi se pare că se întâmplă şi în relaţia cu oamenii mari, care ne conduc. Ei ne mint frecvent şi argumentează în faţa celor care au timp să-i asculte că ne mint pentru binele nostru. Noi nu ştim, nu înţelegem cum stau, de fapt, lucrurile în lumea celor mari şi, prin urmare, n-ar trebui să ne supărăm.
Încă şi mai contrariant e că toţi adulţii ăştia care-şi mint copiii aşa cum beau apă se miră şi se înfurie teribil când copilul îi minte înapoi. Copilul trebuie pedepsit dacă minte. Adultul are imunitate. Vă sună cunoscut? Statul român are tot dreptul să nu-şi plătească datoriile către particulari. Dacă particularii nu-şi plătesc datoriile către stat, ei trebuie pedepsiţi. Statului român nu i se întâmplă nimic dacă nu pune în aplicare propriile legi. Individul care nu respectă legile trebuie pedepsit.
Relaţia e o minciună şi de sus în jos, şi de jos în sus. Suntem un popor de copii păcăliţi, care au învăţat de mici că adultul cel mai apreciat e cel care minte cel mai convingător. A minţi bine, cu bună intenţie, justificat e o virtute. A fura bine, cu bună intenţie, justificat e sora ei. „Virtuţile“ astea două, transmise cu zâmbetul pe buze din generaţie în generaţie, ne ţin la coada civilizaţiei şi fac din orice român cinstit un potenţial bou. Un neadaptat care n-a-nţeles deloc cum stau lucrurile pe lumea asta, cum se scoate copilul de sub masă şi discernământul din copil. Şi din mase.
Suntem aproape de limită. Minciuna a devenit reflex, iar în ea se reflectă imaginea unor oameni care nu mai ştiu cine sunt. Avem tot mai puţină încredere unii în alţii şi tot mai puţini în noi. Ar trebui să începem să o reconstruim de undeva, să începem să punem în acelaşi loc vorbele cu faptele. Ar putea avea un efect igienic. Poate am spune mai puţine prostii, dacă am şti că trebuie să le şi facem. //
