Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Destinul unor cuvinte esenţiale: străin
Constantin Dragoș - - - -
2017-09-26
Scrisori
0

 

Străin - iată un cuvânt care merită oarecare atenţie, pentru că spune ceva despre sufletul nostru; un lucru pe care nu ştim sau poate nu vrem să-l privim în faţă, dar asupra căruia ar trebui să medităm. El pune o graniţă între noi şi restul lumii, o graniţă pe care am aşezat-o... atât de aproape de noi înşine. Pentru noi, cetăţeanul chinez aterizat în România este un străin, iar omul pe care îl întâlnim de 20 de ani pe stradă şi nu-l cunoaştem este tot străin. Istoria e veche. Doinele de jale dau seamă de starea sufletească a femeii măritate în satul vecin, care îşi urma bărbatul printre străini, sau de cea a flăcăului luat la oaste din Ghimpaţi la Calafat, care se ducea şi el jelit de tot satul printre străini. Privind lucrurile din interiorul familiei, toţi cei cu care nu avem o legătură de sânge sunt acelaşi lucru: străini.

 

Străinii – aici mă refer la alte popoare – au două cuvinte pentru cei de altă naţie şi pentru cei din propria lor naţie care nu le sunt rude sau cu care, pur şi simplu, nu le-a făcut nimeni cunoştinţă. Pe primii, germanii îi numesc „Ausländer“, francezii „étranger“, englezii „foreigner“. Celorlalţi, germanii le spun „Fremder“, englezii „stranger“. Francezii fac excepţie, tratându-i (lingvistic, dar numai lingvistic!) cu omonimul „étranger“.

 

Mă duce gândul la timpurile întunecate ale primului mileniu după Hr., când satele risipite în Bărăgan, tupilate pe după dealuri sau ascunse printre munţi îşi trăiau destinul sub tăvălugul năvălirii popoarelor migratoare (pe care anticii le numeau, fără să se sinchisească de politically correctness, barbare), cu tresăriri de spaimă la auzul clopotului tras într-o dungă, al tropotului de cai şi al cuvintelor strigate în limbi de neînţeles. Un timp în care nu-i aveai alături, la bine şi mai ales la rău, decât pe cei apropiaţi din sătucul în care vieţuiai până închideai ochii. Dincolo de gard, de palisadă sau de valul de pământ era lumea cea străină și rea. Această stare de lucruri, nefiresc de lungă (de durata unei mii de ani), a produs – după părerea mea – o stagnare emoţională în raporturile românului cu lumea de dincolo de familie şi vecini. Aproapele, pe care trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi, şi-a redus cercul la minimum posibil. Pentru români – popor născut creştin, nu-i aşa? -, iubirea aproapelui (3. Moise 19,18; Matei 22,39) se identifică în mod paradoxal cu iubirea bazată pe legătura de sânge.

 

Consecinţele pe plan istoric sunt tragice. Ele se văd azi mai clar ca oricând, viaţa de zi cu zi e dovada. Să facem abstracţie de ghinionul istoric al comunismului. El scuză multe, dar nu totul. El scuză stagnarea, nu perpetuarea şi adâncirea ei de azi. Una dintre cele mai funeste perle ale înţelepciunii noastre populare sună aşa: „O mână spală pe alta şi amândouă spală obrazul“. Altfel spus: cârdăşind murdăria între noi curăţăm faţada. Alta ne povăţuieşte: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea“. Dar dacă puntea nu are capăt, ce faci? Veşniceşti înfrăţirea? Eu, unul, mă consolez cu proverbul: „Dă-mi, doamne, mintea românului cea de pe urmă“. În el grăieşte speranţa în înţelepciunea pe care ţi-o dă recunoaşterea lucidă a greşelii şi a înfrângerii. Căci dacă punţii nu-i vezi şi nu-i mai vezi capătul, e timpul să te gândeşti la mintea „cea de pe urmă“. Poate o ai şi nu ştii să o pui la lucru. E timpul să te gândeşti, eventual, la izgonirea străinului din tine. Gândeşte că lumea de dincolo de uşă e tot a ta, strada şi cartierul, oraşul sunt şi ele ale tale, împreună cu cei care le populează. Închipuie-ţi că fratele tău nu este doar cel ai cărui părinţi sunt şi părinţii tăi, ci şi cel ai cărui părinţi sunt din ţara părinţilor tăi. Chiar mai mult, ai cărui părinţi sunt din orice ţară de pe mapamond. Dar să rămânem cu gândul la ţara noastră. Închipuie-ţi că nu numai ogorul pe care îl stăpâneşti cu act notarial este al tău, ci şi cel de alături sau de oriunde este al cuiva care este fratele tău. Că munţii, văile şi râurile sunt ale tale şi ale tuturor din această ţară. Iar atunci când, cutreierând munţii, revezi un loc frumos şi, găsindu-l împrejmuit cu un gard nefiresc, interzicând accesul pe cărări seculare şi păzit de bodyguarzi neprietenoşi te întrebi cum a fost posibil, gândeşte-te că poate eşti şi tu vinovat de samavolnicie. Gândeşte-te la râurile frumoase infestate de tone de gunoaie, la versanţii de munte jefuiţi de podoaba pădurii, la câmpiile largi cât vezi cu ochii pe cuprinsul cărora ciulinii şi pungile de plastic se ridică pe aripile vântului şi cercetează-ţi vina... Da, eşti vinovat. Pentru că tu, faţă de aceste şi multe alte suferinţe care nu au puterea să strige decât la cer, eşti străin. Cei care nu sunt pe rampa viu luminată a succesului politico-financiar (sau în penumbra discretă a culiselor şi budoarelor tranzacţionale) rămân străini unii faţă de alţii. Încă mai străini celor de pe rampă. Şi cu totul la mila străinilor.

 

Constantin Dragoș

München, august 2017

TAGS : fremder roman baragan calafat germani francezi constantin dragos
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
866
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22