Pe aceeași temă
Ce s-a întâmplat pe 10 august 2018 în Piaţa Vitoriei va ridica multe semne de întrebare şi va genera multe dezbateri şi de acum încolo. Nu doar în legătură cu represiunea brutală a Jandarmeriei şi conexiunile politice, care merg până la vârful regimului politic al PSD-ALDE, şi nu doar despre suferinţele provocate unui mare număr de cetăţeni care au fost prezenţi în Piaţă (între care un număr însemnat de femei, bătrâni şi copii) pentru a protesta în mod civilizat şi paşnic împotriva guvernului, ca în orice altă ţară a UE, unde democraţia funcţionează bine. Evenimentele de la 10 august 2018 au şi alte aspecte care necesită cercetate, dezbătute, lămurite şi concretizate sub forma unor concluzii şi a unor învăţăminte.
Un prim aspect de revăzut este chiar ideea / iniţiativa organizării unui astfel de protest. Un protest al românilor care lucrează în străinătate nu a mai fost niciodată organizat în ţară până acum. Şi tot ca o premieră absolută apare şi momentul ales pentru acest protest, în cursul lunii august, când multă lume vine sau pleacă în vacanţă, parlamentul se află şi el pe liber, ca şi mulţi dintre cei care activează în diverse ale organisme şi instituţii ale statului, între care magistraţii, procurorii etc. Se pune, deci, întrebarea: pentru ce a fost convocată diaspora la acest protest? Cu ce ar fi fost mai eficient un protest la care diaspora urma să fie prezentă într-un număr cât mai mare? Până acum, românii din străinătate care sunt revoltaţi de cursul retrograd al politicii duse de regimul politic instaurat la Bucureşti în ianuarie 2017 au participat, în număr mai mic ori mai mare, la acţiuni de protest desfăşurate în marile oraşe din ţările unde trăiesc şi muncesc (în Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia etc.). S-a contat oare pe faptul că prezenţa lor în număr mare la manifestaţia din 10 august 2018 de la Bucureşti avea să fie mai eficientă decât prezenţa lor solidară la protestele din străinătate şi că ar fi putut ei cumva să deblocheze calea către găsirea mai rapidă a unei soluţii politice care să pună capăt crizei politice prelungite prin care trece România? Greu de spus cu claritate.
O altă ciudăţenie este alegerea momentului pentru marele protest. De ce un protest, chiar şi unul de mari proporţii, în mijlocul verii, aici la Bucureşti, ar fi fost mai eficient decât protestele din iarnă ori din primăvară sau decât cele care ar putea să urmeze la toamnă? De multe ori li s-a reproşat participanţilor la protestele de până acum că au ales mai mereu să iasă în stradă la final de săptămână şi să defileze prin faţa clădirilor goale ale unor instituţii importante ale statului, deci cu un impact sau cu un efect minim asupra politicii de îngrădire a statului de drept pe care o promovează guvernanţii actuali. În seara zilei de vineri, 10 august 2018, clădirea guvernului era goală, cu premierul Dăncilă şi cu alţi miniştri plecaţi prin concedii: cui i s-ar fi putut adresa şi cui i-ar fi putut înainta o eventuală listă de revendicări manifestanţii? Cu cine ar fi putut ei să dialogheze, ca să dea o finalitate acelui mare protest?!... (...)
Au existat, la un moment dat, mai mulţi organizatori, care au făcut demersuri la Primăria Capitalei pentru autorizarea mitingului. Primăria ba a părut să aprobe mitingul, ba să-l interzică, invocând diverse pretexte. Această atitudine oscilantă a Primăriei naşte multe semne de întrebare. De ce a refuzat iniţial Primăria autorizarea mitingului şi de ce în final s-a decis să nu i se opună? Greu de spus cu claritate, câtă vreme nu cunoaştem culisele întregii afaceri. Dar şi mai multe semne de întrebare sunt în legătură cu persoanele ori entităţile care au pozat în organizatori. Care organizatori, după ce au făcut tot felul de demersuri pe la Primăria Bucureştiului, cu puţin înainte de 10 august, s-au recuzat cu toţii şi au refuzat să îşi mai asume rolul de organizatori cu care până atunci se recomandaseră în faţa opiniei publice. De ce au procedat în acest fel este în aparenţă de neînţeles. I-au mobilizat pe românii din străinătate, i-au pregătit să ajungă la Bucureşti ca să ia parte, în număr cât mai mare, la miting şi, brusc, i-au abandonat, fără ca să contramandeze, însă, şi desfăşurarea mitingului; dimpotrivă, ei au transmis mesajul că mitingul diasporei poate avea loc şi în aceste condiţii schimbate. Au procedat, voit sau din prostie, ca nişte călăuze care conduc un grup de oameni undeva şi, dintr-un motiv numai de ei ştiut, îi lasă brusc singuri. Din punct de vedere militar, asta seamănă cu tactica atragerii unor oameni într-o ambuscadă.(...).
A fost transformată Piaţa Victoriei, unde s-au concentrat nucleele cele mai consecvente ale protestului anti-PSD, într-o ambuscadă, iar represiunea brutală care a urmat s-a dorit a fi o lecţie de forţă dată românilor? Numărul neobişnuit de mare de ambulanţe care aşteptau pe Kisselef indică ceva, arată o premeditare. Şi dacă de asta a fost vorba în 10 august în Piaţa Victoriei, atunci învăţătura care trebuie trasă de aici este că pe viitor nicio manifestaţie civică nu mai trebuie lăsată să decurgă la voia întâmplării. Falsele călăuze trebuie îndepărtate, grupurile de agitatori şi violenţi, identificate şi neutralizate. Această formă de protest, în care s-au angajat românii de peste un an şi jumătate, necesită un program mult mai clar de desfăşurare, organizatori mai buni şi măsuri asiguratorii, pentru ca viaţa şi sănătatea participanţilor să nu mai aibă nimic de suferit. Pentru ca România să aibă parte, ca toate ţările civilizate, de o democraţie funcţională nu este nevoie nici de noi martiri, nici de noi victime. Victimele din timpul dictaturii comuniste, ale „teroriştilor“ din decembrie 1989 şi ale „minerilor“ din iunie 1990 sunt prea de ajuns.
Daniel Dragomirescu
August 2018
