Pe aceeași temă
Kate Thomson constată, într-o anchetă publicată de Daily Mail, că povestea lor e departe de a se fi terminat.
Jane a simțit mai întâi mirosul. O duhoare putredă care îți făcea ochii să lăcrimeze. Apoi, locurile de neimaginat. Șiruri de pătuțuri metalice pline cu copii slabi, pe jumătate dezbrăcați, zăcând în propriile fecale. Câte trei într-un pat, priveau din spatele gratiilor, cu ochii măriți. Chiar și în mijlocul acestei orori viscerale, nu se auzea niciun zgomot. Tăcerea era stranie.
Camera slab luminată era plină de copii și niciunul dintre ei nu plângea. De ce-ar fi făcut-o? Nimeni n-ar fi venit. Asta a fost scena care a întâmpinat-o pe Jane Nicholson, asistentă medicală și șefă a unei organizații umanitare, acum în vârstă de 76 de ani, în 1991, atunci când a intrat pentru prima oară într-un orfelinat din nordul României.
„A fost extrem de șocant”, își amintește ea. „Așa îmi imaginasem un lagăr de concentrare din timpul războiului. Am înțeles atunci că n-am să pot pleca niciodată până când nu îi voi ajuta pe copii să scape din această nenorocire”.
În ianuarie 1990, reporterii care transmiteau reportaje despre prăbușirea regimului comunist din România au dat peste o poveste ascunsă de multă vreme: 600 de orfelinate administrate de stat, pline de copii abandonați care trăiau în sărăcie. Lumea occidentală a fost îngrozită la vedera imaginilor difuzate și, pentru prima oară, am descoperit realitatea din spatele regimului brutal al dictatorului român Nicolae Ceaușescu.
În timpul guvernării sale, femeilor sub 45 de ani li se interziceau avortul și contracepția și, pentru a mări populația și a impulsiona economia, Ceaușescu a pretins ca o familie să aibă cel puțin cinci copii.
Îngrozitorul său plan a transformat maternitatea într-o datorie de stat.
Familiile lovite de sărăcie au constatat că trebuie să aleagă între a sfida un regim terifiant – poliția secretă a acționat fără milă împotriva oricărei persoane care nu respecta regulile – și a îndura foamea și sărăcia împreună cu niște copii pe care nu-și permiteau să îi crească.
În ziua de Crăciun din 1989, după răsturnarea guvernului său comunist, Ceaușescu a fost arestat și judecat. Moartea sa în fața unui pluton de execuție a pus capăt unei guvernări de peste două decenii.
În 1990, atunci când organizațiile umanitare au început să vină în România, la nivelul întregii țări, aproximativ 120.000 de copii (deși, potrivit altor estimări, cifra se ridică la 350.000) trăiau în orfelinate, majoritatea nefiind nici măcar orfani, ci niște copii abandonați din cauză că părinții lor disperați nu își mai permiteau să îi hrănească.
După șocanta vizită făcută în România, Jane a înființat o organizație umanitară, Fără (without, în limba engleză) pentru a ajuta la alinarea suferinței acestor copii traumatizați. În primul rând, dorința ei a fost să-i scoată din acele îngrozitoare orfelinate și să îi amplaseze în cămine calde, pline de oameni cărora le păsa de soarta lor.
De atunci, Fără a devenit unul dintre cele mai mari ONG-uri din România. Sărăcia a fost și este încă răspândită în țară, iar banii strânși prin centrele sale de caritate sunt destinați finanțării școlilor, sprijinirii copiilor vulnerabili și centrelor de terapie pentru adulți cu dizabilități psihice și fizice, dintre care mulți au fost instituționalizați încă din copilărie.
Deși România este acum pe punctul de a nu a mai avea orfelinate, trecutul acestor instituții dure lasă încă urme adânci. Copiii salvați de organizații caritabile precum Fără sunt acum adulți, cu povești înduioșătoare și cu speranțe.
Iuliana Georgiana, acum în vârstă de 29 de ani, a ajuns într-un orfelinat pe vremea când avea șase ani. „După revoluție, am crescut cu mama mea, Ioana, în [capitala României] București și eram foarte sărace”, spune ea. „Ziua cerșeam ca să avem ce mânca, iar noaptea ne adăposteam într-un subsol rece, părăsit și plin de șobolani. Mama era atât de disperată încât, în cele din urmă, a crezut că voi fi mai în siguranță într-un orfelinat”.
În 1998, Ioana și-a lăsat fiica într-un orfelinat de stat din Buftea, la nord-vest de București. Și-a imaginat că fiica ei va fi îngrijită, dar odată ce ușile s-au închis, realitatea a fost cu totul alta.
„Animalele erau tratate mai bine ca noi”, spune Iuliana, luptând să-și oprească lacrimile. ‘Nu mai trebuia să cerșesc ca să mănânc, ci trebuia să lupt pentru asta. Am fost lăsată într-o cameră fără mobile, plină cu 30 de băieți și fete de vârsta mea. Personalul obișnuia să ne arunce puțină pâine și să ne privească cum ne batem. Erau numai șase paturi, așa că a trebuit să ne batem și pentru ele”.
„Copiii mai slabi decât mine erau fost lăsați să moară de foame. O dată pe săptămână, eram stropiți cu apă rece și, în restul timpului, purtam cu toții aceleași treninguri murdare. Disciplina era rezolvată de un personal în halate albe, cu bățul”. Experiența Iulianei nu e nicidecum o excepție. Sedările forțate, bătăile violente sau legatul de paturi erau un lucru obișnuit în multe dintre instituțiile de stat ale României.
„Nu-mi dau seama cum am putut supraviețui”, spune Iuliana. Datorită lui Jane, a reușit. În 1999, Iuliana a fost salvată și dusă într-un „cămin familial” din cadrul organizației Fără, numit Sfântul Gabriel, în Popești Leordeni, foarte aproape de București. ”Jane mi-a zâmbit și m-a întrebat cum mă cheamă. Am simțit instinctiv că voi fi în siguranță cu ea”.
Sfântul Gabriel găzduia 15 copii și încerca să reconstituie un mediu familial, cu personal grijuliu și fără halate albe. ‘Noua mea casă mă făcea să mă simt ca și când aș fi intrat într-un decor de film. Apă curentă, haine noi, patul meu, mâncare caldă, multe jucării. Și dragoste!”, oftează ea.
Sub îngrijirea lui Jane, Iuliana a înflorit. A urmat o școala locală și apoi și-a luat licența în comunicații la Universitatea Dimitrie Cantemir din România. Jane a fost oaspete de onoare la nunta Iulianei și, în 2014, Iuliana și soțul ei, Nicolae, s-au mutat în vestul Londrei, unde își cresc cei doi copii. Înainte de pandemie, Iuliana era un musafir obișnuit în casa lui Jane din Norfolk.
„Sunt încă în relații cu mama mea biologică – o iubesc, o voi face mereu – dar Jane a fost cea care m-a salvat și mi-a adus iubirea în viață”.
Spre deosebire de Iuliana, Alexandra Smart a fost doar un bebeluș când a fost plasată într-un orfelinat românesc. Acum o cineastă în vârstă de 33 de ani, care locuiește în Somerset împreună cu logodnicul ei, Alexandra și-a petrecut primii trei ani din viață în faimosul orfelinat „Numărul 1” din București (instituțiile purtau întotdeauna niște numere, nu aveau nume), recunoscut drept unul dintre cele mai brutale din țară.
Tensiunea legată de faptul că trebuie să ai atât de mulți copii și frica pe care mama biologică, în vârstă de 19 ani, a resimțit-o din cauză că nu-și permitea să mă crească au făcut ca îngrijirea instituționalizată să fie pentru ea singura soluție. După ce m-am născut, am fost dusă direct la orfelinat ”, spune Alexandra.
„Părinții mei adoptivi nu au putut avea proprii copii și se împăcaseră cu ideea, dar după ce au văzut orfelinatele la televizor, ei și-au schimbat radical părerea, au stat puțin pe gânduri și au plecat în România. Se temeau că vor trebui să ‚aleagă’ un copil la întâmplare, dar soarta a făcut ca eu să le fiu prezentată direct, grație relațiilor unui prieten la care stăteau. M-au adus acasă, într-o căsuța ca de ciocolată din Wiltshire, cu o pisică și un câine. Se pare că am intrat direct în căsuță, fără să mă mai uit înapoi”.
Dar traumele datorate orfelinatului au început treptat să apară. „Eram îngrozită de apă, am căzut dintr-un leagăn și am rămas pe jos îngrozită, nedându-mi seama că nu-i nimic dacă plâng. Părinții mei aveau niște prieteni români și, atunci când ei încercau să-mi vorbească în limba maternă, obișnuiam să-mi ascund capul în ce aveam mai la îndemână din cauză că asta îmi trezea în subconștient niște amintiri”.
Alexandra era unul dintre cei aproximativ 700 de copii care au fost adoptați și aduși în Regatul Unit. „Mă simt foarte norocoasă. Sunt sigură că, dacă aș fi stat mai mult la orfelinat, traumele s-ar fi înrădăcinat. Am auzit că unii copii adoptați de cupluri britanice au fost duși înapoi în România când lucrurile nu au mai mers, ceea ce este îngrozitor”.
Acum a devenit ceva obișnuit ca asemenea copii să fie adoptați de familii din propria țară, dar, înainte de 2001 (anul în care adopțiile internaționale au fost interzise), mulți copii adoptați au fost victimele unor traume suplimentare, fie din cauză că se simțeau dezrădăcinați, fie din cauză ca adopția nu a funcționat. Din fericire, nu a fost și cazul Alexandrei, iar o copilărie plină de o ‘imensă dragoste’ a ajutat la alinarea durerilor din trecut.
„Când aveam 14 ani, m-am întors în România cu mama mea adoptivă și m-am întâlnit cu mama biologică, după ce i-a scris ca să solicite o întâlnire. A fost un moment extrem de tensionat. Era o femeie curajoasă. Nu am vorbit despre circumstanțele care au făcut-o să mă abandoneze; în schimb, ea a vrut să afle cum a fost viața mea și am putut să-i povestesc despre copilăria mea extraordinară, iar asta i-a dat o anume liniște”.
Alexandra își împărtășește acum experiența în calitate de ambasador internațional al organizației caritabile Hope and Homes for Children (Speranță și Cămine pentru Copii), care funcționează în peste 15 țări, pledând pentru desființarea sistemelor caritabile bazate pe orfelinat. „Sunt binecuvântată”, încheie ea. „Părinții mei sunt oameni puternici, curajoși, care mi-au umplut viața de iubire”.
Dar fiecărei povești de succes, precum cea a Alexandrei sau a Iulianei, îi corespund alte câteva mii de povești ale unor copii a căror viață a avut o cu totul altă traiectorie. O copilărie marcată de abandon și de abuzuri fizice a făcut ca mulți dintre ei, acum adulți, să rămână ireparabil traumatizați din cauza experiențelor de pe vremea când erau copii. „Problemele nu au dispărut”, spune Jane. „După treizeci de ani, acei copii sunt acum adulți, mulți dintre ei cu dizabilități psihice și fizice grave.”
Când prezentatoarea de televiziune Anneka Rice a vizitat România pentru prima dată, în 1990, pentru emisiunea Challenge Anneka, ea a declanșat o adevărată mare de donații. Camioane cu pături, jucării și materiale de construcție s-au îndreptat spre România, iar ea a ajutat la renovarea unui orfelinat în ruină din Siret, o localitate din nord-estul țării.
Deși motivațiile au fost sincere, co-fondatorul organizației Hope and Homes for Children, Mark Cook, spune că aceste eforturi și-au ratat scopul. „N-a avut niciun rost să-l pictezi pe Duck Donald pe pereți”, spune el. Când Mark și soția sa, Caroline, au vizitat România în 1997, ei au asistat la „sosirea ajutoarelor la ușa din fața orfelinatului, toată lumea bătea din palme, după care lucrurile erau vândute pe ușa din spate. Asta nu a făcut decât să mențină toate neregulile.Tot ce a făcut a fost să mențină aceste locuri nenorocite. Noi voiam ca ele să fie toate închise”.
Deseori au întâmpinat rezistență. „Am intrat într-un orfelinat al cărui director a fost foarte supărat pe noi pentru că încercăm să-i închidem orfelinatul. Aceste locuri erau sursa lor de venit. Mulți copii au dispărut, pentru că au fost vânduți din motive obscure pentru a intra pe piața sexului sau ca servitori prin diverse case. Personalul (orfelinatului) ar spune că ’au murit’.
Hope and Homes for Children încearcă să îi reunească pe copii cu părinții lor biologici sau, dacă asta nu e posibil, să le găsească noi familii adoptive din comunitățile locale. Metoda se numește „dezinstituționalizare” – un termen inventat de această organizație caritabilă.
„Asta înseamnă scoaterea copiilor din aceste instituții și aducerea lor în sânul unor familii iubitoare. Am fost prin orfelinate din întreaga lume; se prea poate ca ele să ofere hrană și adăpost, dar singurul lucru pe care nu îl pot oferi este iubirea fără margini, totală, de care te bucuri ca membru al unei familii. Prin plasarea copiilor în orfelinate, creați probleme pentru viitor”, susține Mark.
Un studiu realizat în 2020 de Hope and Homes for Children a relevat că 90% dintre copiii care au supraviețuit unei copilării într-un orfelinat nu erau pregătiți să trăiască independent ca adulți; 23% au ajuns fără adăpost, în timp ce 50% au ajuns să aibă probleme cu legea.
De când au fondat Hope and Homes for Children în urmă cu 27 de ani, Mark și Caroline spun că România a fost deopotrivă cea mai mare provocare, dar și succesul lor. „Țara este acum un model de dezinstituționalizare foarte des imitat. În căminele de stat au rămas 3.700 de copii. Peste alți cinci ani, ne propunem ca țara să nu mai aibă niciun orfelinat”. Organizația de caritate a pregătit totodată și 10.000 de oameni care să lucreze în sistemul de protecție a copilului din România.
„România a cucerit inima publicului”, spune Mark. ”Dar trebuie să ne facem o imagine mai de ansamblu. Peste 5,4 milioane de copii din întreaga lume trăiesc în (diverse) instituții. Cum putem justifica acest număr? Copiii nu aparțin orfelinatelor. Ei merită familii”.
Sursa: Daily Mail/ Articol de Kate Thompson/ Rador/ Traducerea: Alexandru Danga
