Gabriel Liiceanu: “Suntem, de 26 de ani încoace, prizonierii clasei politice”

Voi marca trei idei directoare pentru întâlnirea noastră de azi.

1. Reamintirea unei banalități: cine conduce într-o democrație?

Noi pretindem că România, după 1990, este o democrație. Ceea ce-nseamnă că ea trăiește după următorul principiu: cetățenii României își creează singuri condițiile de viață, alegându-și prin vot liber reprezentanții care, prin legi, le vor organiza existența. Așadar:reprezentați – reprezentanți. Aceasta este marea sciziune a societății moderne, formula de funcționare a democrațiilor contemporane: reprezentații pe de o parte (întregul popor, electoratul, societatea civilă) și reprezentanții pe de altă parte (clasa politică aleasă). Care dintre cei doi termeni e mai important?

În democrație, prin decretarea suveranității poporului, locul natural al acțiunii istorice este societatea civilă (Benjamin Constant), alcătuită de majoritatea covârșitoare a unui popor, spre folosul și slujirea căruia funcționează întreaga clasă politică și întregul aparat de stat. Clasa politică trebuie să fie subordonată societății, ea este slujitoarea ei, răspunde în fața ei de felul în care o slujește. De aceea, nimic nu poate fi mai odios pentru noi, cei reprezentați și care au delegat puterea, decât să-și vadă slujitorii îngâmfându-se, emancipându-se, cățărându-se pe funcțiile puterii, furându-ne banii, făcându-și academii, sfidându-ne cu coloane oficiale necuvenite, cu doctorate furate, cu secretare decorate cu Steaua României.

2. Suntem, prin lipsa de educație politică, prizonieri ai clasei politice

Cum arată în clipa de față în România cei doi termeni ai ecuației democrației?

Reprezentații mai întâi, noi adică –Suntem, de 26 de ani încoace, prizonierii clasei politice. Lipsiți în mod sistematic de educația care ar fi urmat să transforme o populație ieșită din comunism într-o masă electorală articulată și matură, cei reprezentați, alegătorii, nu știu ce putere le dă votul, nu știu să se apere de tehnicile de manipulare și corupere prin mită electorală, nu știu să tragă la răspundere, nu știu cum să stăvilească apetitul infinit de înavuțire al celor aleși să-i reprezinte, nu știu să elibereze spațiul puterii aflat sub ocupația unor figuri infracționale. Trăind într-una dintre cele mai sărace țări ale Europei (ceea ce înseamnă: dintre cele mai furate), ei se lasă cumpărați din patru în patru ani, nefiind conștienți că, de fiecare dată, alegând în umbra pomenii electorale, îi aleg pe cei care le vor lua banii ce li se cuveneau și care trebuiau administrați în interesul lor. De aceea, cel mai mare cadou pe care populația României îl face clasei politice este propria ignoranță politică.

Iar reprezentanților, adică clasei politice de la noi, le convine, desigur, un electorat care așteaptă mai curând de la moaște – pe care, de trei-patru ori pe an, călcându-se în picioare, ies să le pupe – rezolvarea problemelor lui. Le convine un sistem de educație deficitar în cel mai înalt grad, așa cum le convine ca noile generații care împlinesc vârsta electorală să ajungă cu mintea goală în fața urnelor de votare. Dacă pentru a conduce o mașină îți trebuie un permis de conducere, cum să nu-ți trebuiască un minim instructaj pentru a ști pe ce lume trăiești și cum să-ți alegi viața și viitorul?

Reprezentanții, clasa politică adică – Cu cât mai ignoranți în materie de cultură politică suntem noi, reprezentații, cu atât clasa politică a devenit mai versată, mai profesionistă și mai abilă în materie de manipulare, de furt organizat și de perpetuare a puterii. Condamnarea cu care s-a ales șeful celui mai mare partid politic în urma atentatului la statutul votantului în 2012 nu-l împiedică să conducă astăzi România din culisele lumii politice, să propună legi periculoase, să țină în șah guverne etc. Revoltele de stradă care au avut loc după tragedia de la Colectiv nu i-au împiedicat pe parlamentari să-și voteze – în timp ce tinerii aceia treceau prin chinurile iadului în paturi de spitale – salarii mărite și pensii speciale sau să facă legi prin care se numără câinii la stână; nu i-au împiedicat pe generali și miniștri să-și facă academii oculte (mă refer la suprarealista Academie Națională de Științe ale Securității – cu membri oculți, cu obiecte de activitate oculte și cu indemnizații pe viață din banii noștri). N-au împiedicat clasa politică să se organizeze pe clanuri și să sfideze în continuare toate semnalele venite din partea unei societăți ajunse la exasperare.

3. Paradoxul în care trăim

În loc să ne vedem de treaba pe care o avem fiecare și să ne bucurăm de libertatea individuală și de roadele guvernării, grija noastră cea mai mare în clipa de față, a celor reprezentați (a societății civile), este cum să ne apărăm, zi de zi și ceas de ceas, de clasa politică de la noi, de cei care s-au ales prin mimarea și blocarea mecanismelor democrației. Desigur, nimic, într-o societate, nu e mai de temut decât anarhia. Dar nici felul în care ne petrecem viața în clipa de față – tot timpul pe baricade – nu este de invidiat. Cum să nu ni se fure voturile, cum să fim lăsați, din diasporă, să ne exercităm dreptul de a alege, cum să ne opunem legilor abuzive și vrăjmașe, cum să scăpăm de politizarea instituțiilor menite să apere statul de drept, cum să ne apărăm de furtul organizat, cum să ne recuperăm tonele de bani furați, cum să controlăm instanțele menite să verifice funcționarea mecanismelor democrației – iată care sunt preocupările noastre constante și angoasele care ne bântuie viețile de cetățeni care nu mai știu cu cine să voteze.

România trăiește de 26 de ani încoace, cu mici excepții, în orizontul votului negativ. Toate victoriile societății civile din această țară au constat în evitarea in extremis a catastrofei politice: Iliescu din nou (în 1996), Vadim Tudor (2000), Năstase (2004), Ponta (2014)… Însă a fi preocupat tot timpul să împiedici muntele să se prăvale peste tine încă nu înseamnă că trăiești. Înseamnă doar că-ți asiguri o jalnică formă de supraviețuire, terorizat la tot pasul de ce-ți pregătește viitorul.

Ce-i de făcut? Două lucruri:

- Primul, urgent dar pe termen lung: punerea pe picioare a unui sistem de educație pentru democrație.

- Al doilea lucru: întreținerea reactivității societății civile. – Refuzul letargiei și al sastiselii e singura soluție în imediat.  Singura armă pașnică, legală și civilă a societății în orice democrație – atunci când cei aleși o trădează în loc s-o slujească – este manifestația de stradă. Doar ieșind în stradă  ajung să ne audă – când nu ne mai aud – cei care, pomenindu-se în șaua puterii, uită că sunt, ca noi toți ceilalți, niște bieți omuleți chemați o vreme la rampă.

Dar știe cineva unde este butonul și cine apasă pe el de câte ori ne vedem obligați să ieșim în stradă?