Pe aceeași temă
Textul integral al sesizării Președinției
”Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în forma ajunsă la promulgare după deferirea ei de trei ori Curții Constituționale și reexaminarea de către Parlament pentru a fi pusă de acord cu deciziile de neconstituționalitate adoptate de jurisdicția constituțională, încă mai conține unele prevederi neconstituționale. Astfel, prin conținutul normativ, unele dintre prevederile legii menționate încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și alin. (5), ale art. 11, ale art. 16 alin. (1), ale art. 26, ale 61 alin. (1), ale art. 69, ale art. 124 alin. (3), ale art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), ale art. 132 alin. (1), ale art. 134 alin. (2) și alin. (4), precum și pe cele ale art. 147 alin. (2) din Constituție, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.
1. Art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție
Primul punct din legea dedusă controlului de constituționalitate modifică art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stabilind că „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.”
Această dispoziție nou introdusă este o reproducere ad litteram a art. 126 alin. (1) din Constituție, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ. Normele de tehnică legislativă, la art. 16 din Legea nr. 24/2000, menționează următoarele:„(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (...) (4) Într-un act normativ emis pe baza și în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziții din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referință. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluțiilor din actul de bază.”
Curtea Constituțională a stabilit în jurisprudența sa că respectarea normelor de tehnică legislativă reprezintă o exigență care privește calitatea legii, motiv pentru care încălcarea acestora contravine art. 1 alin. (5 ) din Constituția României.
2. Art. I pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (1) din Constituție
La art. I pct. 3 din legea criticată se introduce un nou alineat la art. 7 din Legea nr. 304/2004, cu următorul cuprins: „(3) Configurația sălii de judecată trebuie să reflecte principiul egalității de arme în ceea ce privește așezarea judecătorului, procurorilor și avocaților.”
În primul rând, dispoziția nou introdusă este una neclară și lipsită de previzibilitate, contrar cerințelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituție. Din formularea textului, nu este clar în ce măsură poziția fizică a participanților în sala de judecată afectează principiul egalității de arme, iar din formularea generală nu se deduce cu exactitate care este conținutul sintagmei „configurația sălii de judecată” și ce presupune o reconfigurare a sălilor de judecată folosite în prezent de instanțele din România, astfel încât acestea să respecte principiul egalității de arme.
Principiul egalității de arme este o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar acesta nu se referă la pozițiile fizice pe care judecătorii, procurorii, avocații, părțile și ceilalți participanți la procedurile judiciare le ocupă în sălile de judecată, ci la justul echilibru procedural între părți, care trebuie să existe atât în procesele civile, cât și în cele penale.
Acest lucru a fost reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În decizia pronunțată în cauza Trăilescu c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că locul ocupat de procuror în sala de judecată nu încalcă prevederile art. 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În această decizie, Curtea a reamintit că imparțialitatea în sensul art. 6 par. 1 din Convenție se definește prin absența prejudecăților ori a părerilor preconcepute. Existența acestora se analizează printr-un dublu demers: primul dintre acestea constă în încercarea de a determina care a fost convingerea interioară a judecătorului cauzei ori interesul său personal în cauza respectivă; cel de-al doilea demers constă în luarea măsurilor necesare asigurării garanțiilor pentru excluderea oricărui dubiu legitim asupra imparțialității instanței. În consecință, Curtea a statuat faptul că „situația expusă referitoare la locul procurorului în sala de judecată nu este suficientă prin ea însăși pentru a pune în discuție principiul egalității armelor ori lipsa de imparțialitate și independență a judecătorului”, în măsura în care, chiar dacă reprezentantul Ministerului Public avea o poziție fizică privilegiată în sala de judecată, acest lucru nu plasa acuzatul într-o situație concretă dezavantajoasă pentru apărarea intereselor sale.
În consecință, apreciem că formularea art. 7 alin. (3) din legea criticată este neclară și imprecisă, neputându-se deduce în ce măsură așezarea participanților la proces în sala de judecată influențează posibilitatea părților de a-și prezenta cauza sau probele și nici configurația potrivită care ar asigura respectarea principiului egalității de arme, contrar exigențelor de calitate a legii prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituție.
În al doilea rând, jurisprudența CEDO se referă strict la părți, nu și la avocații acestora. După cum putem observa, textul art. 7 alin. (3) din legea dedusă controlului de constituționalitate se referă la „așezarea judecătorului, procurorilor și avocaților”, neexistând nicio trimitere la așezarea părților. Astfel, reglementarea acordă drepturi suplimentare persoanelor asistate de avocați față de cele care nu beneficiază de această asistență, realizându-se un regim juridic diferențiat pentru părțile din proces.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că „principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite” (Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, „situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional” (Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011).
Dat fiind faptul că reglementarea creează un regim juridic diferit pentru cele două categorii de părți anterior amintite, în lipsa unui criteriu obiectiv și rațional, dispozițiile art. 7 alin. 3 încalcă și art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la principiul egalității în drepturi.
3. Art. I pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție
În urma punerii în acord a dispozițiilor cu Decizia Curții Constituționale nr. 33/2018, forma adoptată pentru art. 9 din Legea nr. 303/2004 - art. I pct. 4 din legea criticată - este următoarea „Hotărârile Secției pentru judecători, respectiv ale Secției pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii, în orice alte situații decât cele prevăzute la art. 134 alin. 3 din Constituția României, republicată, în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pot fi atacate la secția de contencios administrativ a Curții de apel competente, conform dreptului comun”.
Prin Decizia nr. 250/2018 pronunțată ca urmare a respingerii sesizării unui număr de 89 de parlamentari cu privire la modul în care Parlamentul României a pus de acord legea de modificare a Legii nr. 304/2004 cu Decizia Curții Constituționale nr. 33/2018, Curtea menționează că „în îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin legea organică de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției, Secțiile pentru judecători și procurori pronunță și hotărâri cu caracter administrativ. Cu privire la aceste hotărâri, legea supusă controlului de constituționalitate vine și complinește vidul legislativ, statuând expres că ele pot fi atacate la secția de contencios administrativ a Curții de apel competente”, legea stabilind caracterul administrativ al acestor hotărâri.
Cu toate acestea, textul de la art. I pct. 4 din lege este în contradicție cu art. I pct. 5 din legea de modificare și completare a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii adoptată de Parlamentul României. Astfel, conform acelui punct care introduce alin. 9 la art. 7 din Legea nr. 317/2004, „Hotărârea secției corespunzătoare a CSM prevăzută la alin. 8, poate fi contestată de către persoanele prevăzute la alin. (7), la Secția I civilă a ÎCCJ. Contestația se soluționează în termen de 7 zile de la înregistrare, cu citarea părților. Întâmpinarea nu este obligatorie, iar dispozițiile art. 200 și 201 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, nu sunt aplicabile. Hotărârea pronunțată este definitivă”.
Chiar dacă textul art. I pct. 5 din legea de modificare și completare a Legii nr. 317/2004 nu este un text aflat în vigoare, răspunzând unor critici similare de neconstituționalitate, Curtea a statuat chiar recent, prin Decizia nr. 250/2018, că trimiterea la o normă care nu este aflată în vigoare „a fost generată de faptul că procedura de modificare a celor două legi a fost declanșată simultan”, iar obiectul Comisiei speciale care a analizat aceste legi a fost cel de a sistematiza și „trata în mod unitar soluțiile legislative în domeniul dat în competență”. În această situație, trimiterile nu se limitează la dispoziții aflate în vigoare, fiind evitată situația ca în etapa ulterioară a publicării și intrării în vigoare a legii să se opereze o nouă modificare a acesteia pentru înlăturarea paralelismelor, necorelărilor sau erorilor din cuprinsul său. Curtea a apreciat astfel că legiuitorul a dat expresie „principiului legalității, în componenta sa privind claritatea și previzibilitatea normei”.
Așadar, necorelarea art. I pct. 4 din legea aflată la promulgare cu dispozițiile art. I pct. 5 din Legea de modificare și completare a Legii nr. 317/2004 generează o confuzie a aplicării normei. Astfel, sunt stabilite două reguli diferite cu privire la instanța competentă de a judeca contestația asupra unor hotărâri ale secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, altele decât cele în materie disciplinară, contrar art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa privind claritatea, precizia și predictibilitatea normei.
4. Art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție
Prin art. I pct. 5 se introduce un nou alineat, alin. (3) la art. 16 din Legea nr. 304/2004, cu următorul cuprins: „Hotărârile judecătorești trebuie redactate în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării. În cazuri temeinic motivate, termenul poate fi prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori.”
Norma nou introdusă este lipsită de previzibilitate întrucât nu se corelează cu dispozițiile art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală și cu cele ale art. 426 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit art. 406 alin. (1) și (2) Cod procedură penală:“(1) Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare. (2) Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier.(…)”
Potrivit art. 426 alin. (5) Cod procedură civilă: „ (5) Hotărârea se va redacta și se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunțare. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen.”
Necorelarea dintre norma criticată și două texte menționate sub aspectul posibilității prelungirii termenului de redactare a hotărârii judecătorești, este de natură să creeze incertitudine în aplicare, aspect ce contravine prevederilor art. 1 alin.(5) din Constituție.
5. Art. I pct. 11 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) și alin. (4) din Constituție
Art. I pct. 11 din lege stabilește că atât propunerile privind judecătorii care fac parte din comisiile de concurs pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și propunerile privind numirea, promovarea, transferul, suspendarea și încetarea din funcție a magistraților-asistenți se înaintează Secției pentru judecători a CSM și nu plenului acestuia.
Art. 125 alin. (2) din Constituție stabilește că „Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.” Așadar, legiuitorul constituant a prevăzut competența Consiliului Superior al Magistraturii în componența sa plenară, doar condițiile fiind cele stabilite prin legea sa organică. Sintagma „în condițiile legii” presupune faptul că legea fundamentală lasă posibilitatea legiuitorului organic să detalieze procedurile în vederea realizării acestor atribuții, nu să transfere înseși atribuțiile privind cariera magistraților din competența CSM ca organism colegial în competența secțiilor CSM.
Conform art. 134 alin. (2) din Constituție, cu excepția atribuției referitoare la îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor care se realizează prin secțiile sale, CSM acționează ca un întreg, respectiv în plenul său de 19 membri, în ceea ce privește adoptarea hotărârilor în general, atât pentru propunerea către Președintele României a numirii în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari, cât și pentru alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției. Este de menționat faptul că dispozițiile referitoare la componența plenului CSM care nu cuprinde doar membri aleși din rândul magistraților, ci și membri de drept sau reprezentanți ai societății civile sunt de natură să întărească acest argument, componența plenului CSM fiind o garanție în plus pentru exercitarea atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii în realizarea misiunii sale de garant al independenței justiției.
Art. I pct. 11 din legea aflată la promulgare menționează ca destinatar al propunerilor Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția pentru judecători în ambele cazuri mai sus enunțate, contrar rolului constituțional al CSM prevăzut de art. 133 alin. (1).
Conform celor expuse, prin lege organică nu se pot modifica rolul și atribuțiile stabilite de Constituție pentru CSM ca organism colegial, respectiv pentru secțiile CSM, ca structuri cu atribuții în domeniul răspunderii disciplinare. Cel mult, se pot stabili doar pentru CSM ca organism colegial alte atribuții pentru realizarea rolului de garant al independenței justiției. Rearanjarea rolurilor și atribuțiilor între Plenul CSM și Secțiile CSM conduce la afectarea rolului constituțional al CSM și la depășirea atribuțiilor constituționale specifice Secțiilor, contrar art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) și (4) din Constituție.
6. Art. I pct. 13 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (3) și (5) și art. 26 din Constituție
Completarea realizată la art. 301 alin. (2) menționează că „Raportul întocmit cu ocazia verificărilor va fi făcut public, prin afișare pe site-ul oficial al Înaltei Curți de Casație și Justiție.”
Dispoziția introdusă obligă la publicarea unui astfel de raport în mod integral, fără a face o distincție între categoriile de informații conținute de un astfel de raport. Din coroborarea dispozițiilor art. 92 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale art. 8 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații și ale art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară rezultă că aceste verificări vizează chiar modul de punere în aplicare în cadrul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor a supravegherilor tehnice realizate de organele de urmărire penală.
Publicarea în mod automat a informațiilor din respectivele procese-verbale califică, de fapt, respectivele informații (constatările, măsurile și autoritățile sau instituțiile sesizate) drept informații de interes public. Cu toate acestea, informațiile respective vizează proceduri judiciare aflate în curs sau finalizate.
În Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituțională a reținut că o calificare „tale quale drept informații de interes public a informațiilor care privesc procedurile judiciare, cu excepția celor pentru care Codul de procedură penală prevede caracterul nepublic, încalcă art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) din Constituție referitor la obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată”. Mai mult, art. 12 alin. (1) lit. e) exceptează de la liberul acces la informații de interes public „informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare”.
Conform Titlului IV, Capitolul IV a Codului de procedură penală, supravegherea tehnică reprezintă o metodă specială de supraveghere sau cercetare dispusă în baza unei proceduri reglementate de lege, în cursul urmăririi penale, iar înregistrările rezultate pot constitui mijloace de probă. Așadar, informațiile care vizează punerea în aplicare a acestor măsuri și constatările verificării acestui lucru fac parte tot din categoria informațiilor privind procedura derulată în timpul anchetei penale, motiv pentru care acestea sunt exceptate de la regimul informațiilor de interes public.
Așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 45/2018, conferirea regimului de informații de interes public procedurilor judiciare, „fragilizează regimul de protecție acordat atât informațiilor/datelor clasificate/private, cât și unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată”. În consecință, și în situația de față publicarea de informații judiciare este contrară art. 1 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Constituția României.
În plus, contradicția dintre această prevedere și cea a art. 12 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații generează o confuzie în aplicarea dispozițiilor, contrar exigențelor art. 1 alin. 5 din Constituția României.
7. Art. I pct. 21 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (2) și (4) din Constituție
Art. I pct. 21 din legea criticată transferă competența de înființare a secțiilor curților de apel și ale instanțelor din circumscripția acestora de la plenul Consiliului Superior al Magistraturii la secția pentru judecători a CSM.
Această măsură este una de ordin organizatoric, care vizează buna funcționare a justiției și garantarea independenței sistemului judiciar, referindu-se la componenta instituțională a independenței justiției, în sensul existenței unor condiții de muncă adecvate și a existenței unui număr suficient de magistrați ai instanței respective pentru a evita un volum de muncă excesiv.
Așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 33/2018, din coroborarea normelor constituționale rezultă că independența justiției, principiu fundamental consacrat de Constituție, care, potrivit art. 152 alin. (1), „constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituțională, care se referă la autoritatea care înfăptuiește justiția - instanța judecătorească și componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existența unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ decât instanțele nu poate decide asupra competențelor lor specifice prevăzute prin lege, existența unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătorești, existența unor fonduri bănești suficiente pentru desfășurarea și administrarea activității de judecată, procedura de numire și promovare în funcție a magistraților și, eventual, perioada pentru care sunt numiți, condiții de muncă adecvate, existența unui număr suficient de magistrați ai instanței respective pentru a evita un volum de muncă excesiv și pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerare proporțională cu natura activității, repartizarea imparțială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociații ce au ca principal obiect protejarea independenței și a intereselor magistraților etc. (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).”
Astfel, înființarea de secții ale curților de apel și ale instanțelor din circumscripția acestora sunt măsuri care vizează componenta instituțională a independenței justiției, așa cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Constituționale. Transferul acestei atribuții de la plenul CSM la secția pentru judecători a CSM încalcă chiar rolul dat de legiuitorul constituant Consiliului Superior al Magistraturii potrivit art. 133 alin. 1 din Constituție, de garant al independenței justiției. O astfel de soluție este contrară și art. 134 alin. (2) și (4) din Constituție cu privire la rolul constituțional al secțiilor CSM și la faptul că numai CSM în ansamblul său poate îndeplini și alte atribuții prevăzute de lege.
8. Art. I pct. 25 și 26 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) și art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (2) și (4) din Constituție
Cele două intervenții legislative instituie posibilitatea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii de a convoca adunările generale ale instanței, respectiv posibilitatea secțiilor CSM de a solicita puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor. Conform argumentelor de mai sus, atribuirea unor alte atribuții secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii suplimentar față de cele strict prevăzute de art. 134 alin. 2 din Constituție încalcă rolul CSM prevăzut de art. 133 alin. (1) și atribuțiile acestuia.
În plus, în forma adoptată de legiuitor, atât art. I pct. 25, cât și art. I pct. 26 creează o dublare de competență, făcând dificilă aplicarea dispozițiilor legale. Instituirea competenței Secției pentru judecători de a convoca adunările generale a judecătorilor, în timp ce competența plenului CSM este păstrată în textul legii nu face altceva decât să diminueze rolul plenului CSM și să creeze confuzie în aplicarea acestei norme. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că, „de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia nr. 447/2013). Așadar, această dublare de competență afectează claritatea normei, fiind contrară principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.
Art. I pct. 26, care prevede formularea punctelor de vedere de către adunările judecătorilor la solicitarea CSM, introduce sintagma „sau, după caz, a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii”. În această redactare, s-ar permite, spre exemplu, Secției pentru procurori să solicite puncte de vedere adunărilor generale ale judecătorilor, acestea din urmă fiind obligate să dea curs solicitărilor, conform dispozițiilor legale. Modul în care norma este formulată conduce la depășirea rolului constituțional al Secțiilor CSM, așa cum acesta este prevăzut de art. 134 alin. (2) și (4) din Constituție.
9. Art. I pct. 28 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție
Textul art. I pct. 28 face trimitere la art. 23 alin. 11 din Legea nr. 303/2004, un alineat care nu se regăsește în forma aflată în vigoare la acest moment, ci numai în proiectul legii de modificare a Legii nr. 303/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Recent, prin Decizia nr. 250/2018 Curtea a arătat că trimiterea la o normă care nu este aflată în vigoare este generată de împrejurarea că „procedura de modificare a celor două legi a fost declanșată simultan”, iar obiectul Comisiei speciale care a analizat aceste legi a fost cel de a sistematiza și „trata în mod unitar soluțiile legislative în domeniul dat în competență”. În această situație, trimiterile nu se limitează la dispoziții aflate în vigoare, fiind evitată situația ca în etapa ulterioară a publicării și intrării în vigoare a legii să se opereze o nouă modificare a acesteia pentru înlăturarea paralelismelor, necorelărilor sau erorilor din cuprinsul său.
Având în vedere că în data de 19.04.2018, Curtea Constituțională a respins obiecția de neconstituționalitate privind legea de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și a admis, în aceeași zi, obiecția de neconstituționalitate care viza legea de modificare și completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, parcursul celor două legi nu mai este unul simultan. Așadar, chiar dacă procedura de modificare a celor două legi a fost declanșată simultan, numai publicarea lor în aceeași zi și intrarea lor în vigoare concomitent ar putea fi varianta în care principiul legalității este respectat.
Dat fiind faptul că în urma deciziei de admitere a obiecției de neconstituționalitate în privința legii de modificare a Legii nr. 303/2004, legea se va întoarce în Parlamentul României pentru reluarea procedurii de punere în acord, în timp ce Legea nr. 304/2004 se află într-un alt stadiu procedural, trimiterea la o dispoziție al cărei orizont de intrare în vigoare este unul incert încalcă în mod evident principiul legalității consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție, așa cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.
În virtutea rolului său constituțional de garant al supremației Constituției, un astfel de viciu de neconstituționalitate nu poate fi constatat decât de Curtea Constituțională, iar controlul a priori are chiar rolul de a identifica încălcările legii fundamentale, înainte ca legea să producă efecte. În baza acestor considerente, solicităm Curții constatarea faptului că art. I pct. 28 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa referitoare la calitatea legii.
10. Art. I pct. 35 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 11 alin. (1), art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. 1 din Constituție
Art. I pct. 35 din legea criticată transferă competența de soluționare a contestațiilor referitoare la intervenția procurorilor ierarhici superiori în activitatea procurorilor de caz de la plenul Consiliului Superior al Magistraturii la Secția pentru procurori a acestuia. În plus, se introduce posibilitatea infirmării soluțiilor date de către procurorul ierarhic superior nu doar pentru nelegalitate, ci și pentru netemeinicie. Potrivit art. 132 alin. 1 din Constituție referitor la statutul procurorilor, „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției”.
Încălcarea art. 11 alin. (1) din Constituție
Potrivit art. 6 pct.2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004 „Fiecare stat parte acordă organismului sau organismelor menționate la paragraful 1 al prezentului articol independența necesară, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, pentru a permite exercitarea eficientă a funcțiilor lor la adăpost de orice influență nedorită.”
În cazul activității Direcției Naționale Anticorupție, organism însărcinat cu prevenirea și combaterea corupției în sensul art. 6 pct. 1 din Convenția Națiunilor Unite anterior menționată, prin transferarea competenței de soluționare a contestațiilor referitoare la intervenția procurorilor ierarhici superiori în activitatea procurilor de caz, de la plenul CSM (format nu doar din membri aleși ai corpului magistraților, ci și din membri de drept sau din reprezentanți ai societății civile) la Secția pentru procurori a CSM se diminuează o garanție pentru funcționarea independentă a acestei structuri, „pentru exercitarea funcțiilor lor la adăpost de orice influență nedorită”.
În acest fel, este încălcat art. 11 alin. (1) prin care Statul român se obligă să își îndeplinească cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Încălcarea art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din Constituție
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, ca o garanție a respectării principiilor legalității și imparțialității, Constituția a consacrat și principiul unității de acțiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. „Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toți procurorii din sistemul Ministerului Public a funcției lor de reprezentare a intereselor întregii societăți, altfel spus, exercitarea atribuțiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare și fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanțialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorități publice” (Decizia nr. 345/2006).
Posibilitatea prevăzută pentru procurori de a contesta la Consiliul Superior al Magistraturii o infirmare realizată de către un procuror ierarhic superior reprezintă, de fapt, expresia principiilor statuate de art. 132 alin. (1) din Constituție. Curtea a statuat în jurisprudența sa, că în forma actuală, „principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituțional al imparțialității” în cazul în care procurorul participă la judecarea plângerilor formulate împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor date de superiorul său ierarhic (Decizia nr. 1273/2010).
Cu toate acestea, introducerea unui nou caz de infirmare a soluției procurorului, pentru netemeinicie, presupune o apreciere asupra unor aspecte de oportunitate din partea procurorului ierarhic superior, evaluare contrară normelor constituționale. Așa cum a reținut Curtea Constituțională, principiul unității de acțiune și subordonarea ierarhică reprezintă o garanție a respectării celorlalte două principii care guvernează activitatea procurorilor, cel al legalității și al imparțialității.
În continuare, în Raportul cu privire la Standardele Europene referitoare la sistemul judiciar adoptat de Comisia de la Veneția în anul 2010, la pct. 31 se arată că în sistemul ierarhic al organizării activității procurorilor, independența acestora se traduce prin faptul că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, aceștia nu trebuie să obțină o aprobare a superiorului, nici o confirmare a acestuia. Lipsa unei interferențe din partea procurorului ierarhic superior reprezintă o garanție pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute de lege pentru procurorul de caz, așa cum și Comisia de la Veneția afirmă în documentul anterior amintit. În paragraful 32 din același raport, Comisia de la Veneția arată că „lipsa oricărei interferențe în activitatea procurorului pe toată durata procedurilor implică o absență a oricărei presiuni externe, cât și a presiunilor venite chiar din interiorul Ministerului Public”. Se apreciază că astfel de garanții includ și aspectele privind managementul cauzelor sau procesul de luare a deciziilor. Prin urmare, pentru consolidarea independenței funcționale a procurorilor și a progresului făcut de România, prin prisma angajamentelor sale internaționale cu privire la independența justiției considerăm că principiul subordonării ierarhice nu poate fi dezvoltat în contra spiritului legii și a intenției legiuitorului constituant, prin stabilirea posibilității infirmării soluțiilor pentru motive de netemeinicie, fără a aduce atingere art. 132 alin. (1) și art. 131 alin. (1) referitor la statutul procurorilor și la rolul Ministerului Public.
11. Art. I pct. 38 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din Constituția României
În primul rând, art. I pct. 38 transferă competența CSM de a solicita ministrului justiției exercitarea controlului asupra procurorilor, de la plenul acestuia la Secția pentru procurori. Așa cum am subliniat anterior, solicitarea de exercitare a controlului asupra procurorilor este strâns legată de rolul de garant al independenței justiției conferit organului colectiv CSM.
În același timp, prin acordarea posibilității Ministrului Justiției, care este membru al Guvernului, numit și susținut de un partid politic, de a da îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate „pentru prevenirea și combaterea eficientă a criminalității” (art. 69 alin. 3 teza finală), dar în special prin punerea procurorilor sub controlul Ministrul Justiției (art. 69 alin. 1), fără a defini în niciun fel aceste atribuții, se creează posibilitatea intervenirii în activitatea judiciară a procurorilor într-o manieră care să aducă atingere independenței funcționale a acestora. Acest efect este unul susținut și de introducerea posibilității ca soluțiile procurorului de caz să fie infirmate de către procurorul ierarhic superior pentru netemeinicie.
Aceste dispoziții vin în contradicție cu dispozițiile art. 64 din proiectul de modificare a Legii nr. 304/2004 care arată că „în soluțiile date, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege”. Așadar, „condițiile prevăzute de lege” nu pot să anuleze această independență funcțională a procurorului. Dat fiind faptul că legea nu detaliază ce fel de dispoziții poate da ori ce măsuri poate lua, în concret, ministrul justiției cu privire la procurori și în lipsa unei reglementări precise a limitelor puterii conferite ministrului justiției, norma în cauză conferă o marjă largă de apreciere a sferei actelor pe care acesta le poate dispune în exercițiul autorității sale, contrar rolului constituțional al Ministerului Public.
12. Art. I pct. 40 și pct. 43 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție
Astfel, la pct. 40 se modifică alin. (3) al art. 791 din Legea nr. 304/2004 în sensul: ”Pentru a fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorii trebuie să nu fi fost sancționați disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 8 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.” Totodată, la pct. 43 se modifică alin. (2) al art. 87 din Legea nr. 304/2004 în sensul: „Pentru a fi numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorii trebuie să nu fi fost sancționați disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, cel puțin 8 ani vechime în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declarați admiși în urma unui concurs susținut în fața Secției de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.”
Sintagma „conduită morală ireproșabilă” este neclară și implică o apreciere subiectivă, lipsind criteriile obiective de selecție. De asemenea, lipsa unei sancțiuni disciplinare nu este circumstanțiată în timp, astfel cum legiuitorul a înțeles să procedeze în cazul selecției procurorilor ce vor face parte din Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (art. 885 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 304/2004). În acest mod, norma este lipsită de previzibilitate, aspect ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituție.
13. Art. I pct. 45 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 124 alin. (3) și art. 131 alin. (1) din Constituție
Art. I pct. 45 introduce după articolul 88 o nouă secțiune dedicată Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție - cuprinzând art. 881-889. Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate, prin Decizia nr. 33/2018, criticile de neconstituționalitate referitoare la: (i) efectele pe care instituirea acestei noi structuri de parchet o are asupra competențelor altor structuri deja existente, (ii) reglementarea unor norme care țin de statutul procurorului, (iii) creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective și raționale, (iv) modul de reglementare a instituției procurorului șef al acestei secții sau (v) competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a soluționa conflictele de competență ivite între structurile Ministerului Public.
Curtea Constituțională a arătat că legiuitorul a instituit o serie de dispoziții derogatorii de la statutul judecătorilor și procurorilor prevăzut de Legea nr. 303/2004, iar normele de drept care prezintă caracter de specificitate „nu afectează constituționalitatea acestei din urmă legi, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu aceeași forță juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie”.
Încălcarea art. 133 alin. (1) din Constituție
Articolul 133 alin. 1 din Constituție a consacrat rolul Ministerului Public, menționând că acesta „reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, rolul Ministerului Public implică un rol esențial al procurorului în activitatea judiciară, cel de reprezentant al intereselor generale ale societății, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
În Decizia nr. 76/2015, Curtea a detaliat formele concrete prin care Ministerul Public își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general și public, arătând că acestea „constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, conducerea și supravegherea activității de cercetare penală a poliției judiciare, precum și conducerea și controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acțiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii, acționarea pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deținere preventive, precum și în exercitarea oricăror altor atribuții prevăzute de lege”.
Dată fiind competența Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, pentru atingerea acestor obiective de ordine publică și respectarea rolului Ministerului Public, este necesar ca legiuitorul să creeze condițiile optime pentru ca structurile de parchet din cadrul Ministerului Public să fie funcționale și să poată îndeplini această misiune. O situație în care, deși formal, structurile de parchet există, dar ele nu ar dispune de resursele necesare pentru a-și îndeplini misiunea constituțională ar încălca în mod evident rolul pe care legiuitorul constituant l-a prevăzut pentru acestea, cu consecințe directe ce țin de drepturile și libertățile cetățenilor.
În situația de față, limitarea numărului de procurori la 15, prin lege, contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competențele atribuite și prin raportare la importanța cauzelor pe care le instrumentează. Limitarea, prin lege, a numărului de posturi la 15 procurori fragilizează chiar de la început buna funcționare și chiar independența funcțională a Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție.
Chiar dacă potrivit art. 882 alin. 4 numărul de posturi poate fi modificat, „în funcție de volumul de activitate, prin ordin al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”, adoptarea legii în această formă contravine posibilității acestei structuri de a îndeplini rolul constituțional al Ministerului Public.
În prezent, conform art. 134 din Legea nr. 304/2004, „Numărul maxim de posturi pentru instanțe și parchete se stabilește prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii”. Avizul Consiliului Superior al Magistraturii în cazul stabilirii numărului maxim de posturi pentru instanțe și parchete prin hotărâre a Guvernului reprezintă o garanție de asigurare a unor condiții optime și a unui număr suficient de posturi pentru ca instanțele sau parchetele să își poată desfășura în mod optim activitatea, conform dispozițiilor constituționale. O consecință a acestui aspect o reprezintă faptul că se ajunge la imposibilitatea procurorilor de a se specializa în fiecare categorie de infracțiuni reglementate de legislația în vigoare. Specializarea presupune experiență profesională, pe lângă o cunoaștere amănunțită a unei materii la nivel teoretic.
De asemenea, având în vedere numărul de ordinul miilor de sesizări împotriva magistraților, în care organele de cercetare penală trebuie să efectueze minime cercetări, chiar și în cazul celor nefondate și faptul că în prezent aceste sesizări sunt cercetate de către un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unități de parchet (Parchetele de pe lângă Curțile de Apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIICOT și DNA), este evident că va fi afectată calitatea activității de urmărire penală a procurorilor din cadrul Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și rolul Ministerului Public.
Încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituția României
Competența Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este una personală, vizând atât magistrații, cât și alte persoane cercetate alături de aceștia în respectivele cauze. În plus, procurorii din această secție vor trebui să instrumenteze orice tip de infracțiune, atât timp cât aceasta este săvârșită de o persoană având calitatea menționată de lege.
Dispunerea structurii unice în Municipiul București, unde cei 15 procurori își vor desfășura activitatea, presupune obligarea magistraților cercetați la un efort mult mai mare față de alte categorii de persoane: deplasarea pe distanțe mari la audieri în timpul programului de lucru, în altă localitate, suportarea de cheltuieli excesive, aspecte de natură să afecteze chiar buna organizare a apărării de către respectivul magistrat. Mai mult, modalitatea de numire a procurorului-șef, dar și cea a celorlalți 14 procurori, pentru care proba interviului are o pondere de 60%, nu prezintă suficiente garanții ale unui proces de selecție derulat într-un mod imparțial și este de natură să se reflecte și în derularea activității acestei secții.
Prin crearea unei secții cu misiunea de a combate fenomenul infracționalității în rândul magistraților și prin modul în care sunt reglementate aspectele referitoare la organizarea și funcționarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este afectat principiul independenței justiției, creându-se premisele ca magistrații să poată fi anchetați de o structură fragilă, cu un deficit major de resurse care să îi asigure buna funcționare și care să garanteze o activitate de urmărire penală calitativă și imparțială, contrar art. 124 alin. 3 din Constituția României.
14. Art. I pct. 52 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 147 alin. (2) din Constituție
Astfel, intervenția legislativă de la pct. 52, în sensul eliminării art. 1132 ce prevedea că: „Sancțiunile aplicate asistenților judiciari și eliberarea din funcție a acestora se comunică Consiliului Economic și Social de ministrul justiției.” nu a fost declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională, și, în consecință, Parlamentul nu avea deschisă calea reexaminării cu privire la aceste dispoziții. Prin urmare, ca efect al depășirii de către Parlament a limitelor de reexaminare legea criticată încalcă dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție.
15. Art. I pct. 59 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 1 alin. (5) și art. 133 alin. (1) din Constituție
La art. I pct. 59 din legea criticată se menționează faptul că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii avizează Hotărârea de Guvern de stabilire a numărului maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative inițiatorul trebuie să solicite avizul autorităților interesate în aplicarea acestora, în funcție de obiectul reglementării”.
Dispozițiile art. 38 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prevăd că „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești”, iar conform art. 32 alin. 1 din lege „(1) În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu.”
Așadar, atât normele de tehnică legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 317/2004 prevăd faptul că avizul este solicitat autorităților competente, în funcție de obiectul reglementării. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că „această competență a Consiliului Superior al Magistraturii este una legală, acordată prin voința Parlamentului în temeiul textului constituțional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește și alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției" (Decizia nr. 3/2014). În aceeași decizie, Curtea Constituțională a arătat că „indiferent că este vorba de o competență acordată prin lege sau direct prin textul Constituției, autoritățile sunt obligate să o aplice și să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituție.”
Curtea Constituțională a clarificat și sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești”, aceasta vizând numai „actele normative care privesc în mod direct organizarea și funcționarea autorității judecătorești, precum și modul de funcționare al instanțelor, cariera magistraților, drepturile și obligațiile acestora etc” (Decizia nr. 901/2009).
Așadar, atât timp cât Consiliul Superior al Magistraturii, prin plenul său, are competența legală ca în realizarea rolului său de garant al independenței justiției să avizeze actele normative care vizează domeniul său de competență, reglementarea acestei competențe pentru Secția pentru judecători în cazul Hotărârii de Guvern care stabilește numărul maxim de posturi pentru Înalta Curte de Casație și Justiție nu numai că dublează această competență, dar încalcă și rolul Consiliului Superior al Magistraturii prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituție.
Totodată, sunt încălcate și normele de tehnică legislativă și, implicit, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa referitoare la calitatea legii.
16. Art. II din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară încalcă art. 61 alin. (1) și ale art. 69 din Constituție
Astfel, la art. II din legea supusă controlului de constituționalitate se prevede: „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative urmează a fi modificată în vederea punerii de acord cu prevederile din Secțiunea 21 - Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție - din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin prezenta lege.”
Norma dispune imperativ cu privire la conținutul normativ al unei viitoare reglementări. Or, în ceea ce privește legiferarea, Parlamentul dispune de o deplină competență, care nu poate poate fi îngrădită nici măcar printr-un act normativ propriu. În măsura în care intervențiile legislative necesare punerii de acord a altor alte normative cu legea criticată nu au fost realizate chiar în conținutul acesteia, Parlamentul nu poate să stabilească imperativ cu privire la conținutul unei legi viitoare fără ca în acest mod să aducă atingere art. 61 și art. 69 din Constituție.
În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este neconstituțională.
(sublinierile aparțin redacției)
Background
- Iohannis trimite tot pachetul cu legile Justiției la CCR și sesizează Comisia de la Veneția
Discursul integral al președintelui Iohannis
”Astăzi, despre legile justiției, dar haideți să ne amintim un pic cum am ajuns până aici.
În toamna lui 2016, a fost campanie electorală pentru parlamentare și PSD a îmbrobodit poporul cu un program numai lapte și miere.
Și au câștigat alegerile și au ajuns la guvernare. Dar a urmat cu totul și cu totul altceva. A început asaltul asupra justiției din partea PSD.
Atunci, probabil vă amintiți, la începutul anului 2017, au venit cu acea infamă Ordonanță de urgență a Guvernului 13. Acea Ordonanță am reușit să o oprim împreună. Sute de mii de bună credință au protestat atunci în stradă pentru acest lucru.
Asaltul s-a mutat în Parlament, iar rezultatul demersului parlamentar de modificare a legilor justiției a ajuns acum și în faza în care se cere promulgarea acestor legi.
Procedura originală, ca să nu mă exprim altfel, graba lipsită de orice justificare și modul autoritar în care s-au desfășurat dezbaterile parlamentare au determinat, în final, foarte multă neîncredere.
Reforma justiției, cum este clamată de PSD, este în continuare contestată de asociațiile profesionale ale magistraților și trezește mari îngrijorări ale partenerilor externi.
Nu putem să asistăm pasiv la o rescriere din mers a Constituției.
Într-o democrație autentică, separația puterilor în stat înseamnă colaborare constructivă pentru realizarea interesului public, respect reciproc între instituții, dar, mai ales, echilibrul și controlul reciproc dintre acestea. Legile justiției au rol esențial în punerea în aplicare a acestor principii.
Întregul pachet legislativ a fost adoptat de Parlament, atenție, într-o săptămână, și apoi, natural, au fost necesare mai bine de patru luni și trei decizii al Curții Constituționale pentru a corecta unele prevederi.
Toate acestea dovedesc faptul că rezultatul deliberărilor parlamentare ar fi avut de câștigat dacă textele ar fi fost mai bine fundamentate și pe larg dezbătute.
Mă voi referi, așadar, în continuare la cele trei legi – este vorba de Legea nr. 303/2004 referitoare la statutul magistraților, Legea nr. 304/2004 referitoare organizarea judecătorească și Legea nr. 317/2004 referitoare la organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii -, chiar dacă ele vor ajunge pe rând la promulgare.
Constat, chiar de la început, că ele nu sunt deplin adecvate nici cadrului constituțional intern, și nici standardelor europene în materie.
Unele dispoziții ale Legii de modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor au fost declarate neconstituționale în două rânduri.
Cu toate acestea, chestiuni referitoare la integritatea ori răspunderea magistraților contravin în continuare Constituției, iar statutul procurorului este mult fragilizat.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a venit deja la promulgare și am constatat că, în forma la care a ajuns, după ce a fost o dată reexaminată de Parlament, încă mai ridică probleme.
Noile reguli privind admiterea în magistratură pot avea consecințe importante asupra funcționării instanțelor cu riscul de a bloca actul de justiție. Apoi, sunt create noi structuri, menite nu să eficientizeze justiția, ci să timoreze magistrații.
În paralel, sunt eliminate garanții ale independenței organizatorice a justiției, prin creșterea rolului Ministrului Justiției în detrimentul CSM.
Nici Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu are o redactare mai fericită, căci ea instituie o segregare a garantului independenței justiției prin transferul masiv de atribuții de la plenul CSM la secții, probabil după dictonul divide et impera.
În mod evident, în forma în care se prezintă acum, pachetul legislativ de modificare a legilor justiției nu corespunde nici exigențelor unui stat de drept și democratic, așa cum Constituția României proclamă emblematic în articolul 1, și nici așteptărilor românilor, care își doresc o justiție independentă, bazată pe lege și neinfluențabilă.
Am decis, ca atare, să trimit întregul pachet legislativ înapoi la Curtea Constituțională și, în paralel, să sesizez Comisia de la Veneția.
De aceea, fac un apel către Curtea Constituțională de a nu se grăbi și a conlucra cu organismul european care contribuie de aproape 30 de ani la dezvoltarea unui patrimoniu constituțional comun în Europa și care sprijină statele care doresc să pună structurile juridice și instituționale în acord cu standardele și bunele practici internaționale în materie de democrație, preeminență a dreptului și a protecției drepturilor omului, inclusiv prin acordarea unui sprijin constituțional de urgență.
Sunt convins că judecătorii Curții Constituționale își respectă statutul de garanți ai supremației Legii fundamentale și de apărători ai democrației prin drept, astfel încât vor avea toată deschiderea pentru un demers care își propune să asigure respectarea în România a principiilor și valorilor democrației europene.
După ce Curtea se va exprima asupra acestor chestiuni, voi face o nouă analiză a legilor și voi decide atunci dacă se impune o reexaminare.”
(sublinierile aparțin redacției)
