Pe aceeași temă
Ceea ce îi lipseşte strategiei propuse de Ministerul Justiţiei este o linie directoare.
Strategia lansată de Ministerul Justiţiei în dezbateri publice are un titlu generos – Strategia de dezvoltare a justiţiei ca serviciu public – şi vorbeşte nu doar despre instanţe şi parchete, ci şi despre sistemul penitenciar, sistemul de probaţiune, avocaţi, experţi şi alte categorii profesionale care participă la realizarea justiţiei. Multe dintre aceste măsuri acoperă mai curând chestiuni de detaliu, lipsindu-le componenta strategică, fiind mai degrabă proprii unui plan de acţiune. Ceea ce îi lipseşte strategiei este o linie directoare. Este imposibil să discutăm despre toate elementele cuprinse în această strategie. Şi voi insista pe cele care au stârnit îngrijorare.
Strategia propune „consolidarea profilului de independenţă şi imparţialitate al Inspecţiei Judiciare; se va analiza posibilitatea organizării sale ca instituţie autonomă şi independentă de orice altă autoritate, în coordonarea / sub supravegherea parlamentului; supravegherea s-ar putea realiza prin rapoarte periodice de activitate“. De-a lungul timpului, am criticat eficienţa procedurilor disciplinare în magistratură şi, pe cale de consecinţă, activitatea CSM, dar ideea subordonării Inspecţiei Judiciare faţă de parlament este extrem de periculoasă şi deschide uşa influenţelor politice directe asupra justiţiei prin mecanismul verificărilor disciplinare. Inspectorii au acces la dosare din instanţe şi parchete atunci când merg în control, astfel obţinând informaţii extrem de sensibile. În plus, controlul exercitat de parlament asupra diverselor instituţii care îi sunt subordonate nu a generat îmbunătăţiri în performanţele acestora, fiind puţin probabil ca Inspecţia Judiciară să fie o excepţie. Soluţia este menţinerea Inspecţiei Judiciare la CSM, dar reformarea ei prin adoptarea unor mecanisme de selecţie obiective pentru inspectori, care să asigure o justă repartizare geografică pentru a evita formarea de grupuri de presiune care să favorizeze anumite instanţe şi parchete.
În materie disciplinară, se propune ca sancţiunile disciplinare minore să poată fi aplicate de anumiţi şefi ierarhici – astăzi această competenţă aparţine exclusiv CSM, conform Constituţiei. Deci această măsură nu va putea fi aplicată decât după modificarea Constituţiei.
O idee controversată, care tot revine în dezbaterea publică şi care se regăseşte şi în această strategie, este „dotarea Ministerului Justiţiei cu un aparat propriu de colectare specializată a informaţiilor din mediul penitenciar, în scopul prevenirii infracţionalităţii şi protecţiei interne a personalului ANP şi a propriului personal“. Cu alte cuvinte, se doreşte reînfiinţarea unui serviciu secret, pe modelul fostei SIPA, la Ministerul Justiţiei. Pe lângă contraargumentul esenţial legat de istoria întunecată a fostei SIPA, care a fost acuzată că spiona magistraţi şi că îşi desfăşura activitatea nu doar în penitenciare, ci mai ales în afara acestora, trebuie spus că există, în acest moment, o structură care se ocupă de colectarea de informaţii din penitenciare organizată în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP). La rândul său, ANP se află în subordinea Ministerului Justiţiei. Aşadar, chiar şi astăzi, ministerul poate dispune de informaţii din penitenciare. În aceste condiţii, care poate fi valoarea adăugată a unui serviciu de informaţii organizat direct în cadrul ministerului şi, dacă acesta va colecta informaţii exclusiv din mediul penitenciar, cu ce va fi activitatea sa diferită de cea a structurii existente astăzi la ANP?
Strategia propune şi restrângerea sferei incompatibilităţilor şi a interdicţiilor pentru magistraţi, idee extrem de discutabilă, mai ales în contextul actual caracterizat de o profundă neîncredere faţă de justiţie. Nivelul de salarizare nu este nici el un argument care să pledeze pentru relaxarea regimului incompatibilităţilor şi interdicţiilor, mai ales după măririle salariale obţinute anul trecut care situează magistraţii în eşalonul superior al angajaţilor din sectorul public.
Ideea care stă la baza „legii micii reforme“ este aceea că unele modificări ale cadrului legislativ trebuie făcute rapid, înainte de intrarea în vigoare a noilor coduri. Cele mai importante schimbări pozitive incluse în proiectul de lege prezentat de Ministerul Justiţiei sunt:
– simplificarea procedurilor de citare în cazurile care implică multe părţi - astăzi există probleme majore în judecarea acestor cazuri, generate de eternele probleme de citare;
– simplificarea procedurilor privind recursul în interesul legii – judecătorii vor fi în majoritate specializaţi în materia care este supusă judecăţii, iar termenele vor fi mult mai scurte;
– scurtarea termenelor şi, pe cale de consecinţă, reducerea duratei proceselor;
– accelerarea procedurii de executare silită;
– reducerea competenţelor ÎCCJ, în primă instanţă în materie penală.
O idee criticabilă este aceea a modificării Codului Penal, pentru ca judecătorii să nu mai poată dispune suspendarea condiţionată sau sub supraveghere şi nici executarea la locul de muncă a pedepsei pentru trei infracţiuni de corupţie: luarea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă. Enumerarea de mai sus nu acoperă decât câteva dintre cele mai simple forme ale infracţiunilor de corupţie. Rămân în afara acestei liste toate infracţiunile de mare corupţie din competenţa DNA.
Astfel, vom asista la situaţii în care un controlor de tren, care ia mită 20 de lei, va face în mod obligatoriu puşcărie, iar un demnitar care profită de funcţia sa şi obţine un avantaj de 1 milion de euro va putea fi în continuare sancţionat cu o pedeapsă cu suspendare. În fine, o altă întrebare care se poate pune este de ce se aplică această prevedere doar celor trei fapte de corupţie şi nu şi altor infracţiuni cu un grad mare de periculozitate.
Este adevărat că România a fost criticată pentru pedepsele blânde dispuse de judecători pentru faptele de corupţie, însă soluţia pentru eliminarea acestei probleme nu trebuie să fie una de forţă – introducerea unei interdicţii legale –, ci schimbarea profundă a înţelegerii pericolului social al acestor fapte de către sistemul judiciar. De altfel, datele statistice arată că, cel puţin în privinţa hotărârilor nedefinitive, trendul este unul pozitiv, crescând numărul de pedepse cu închisoarea dispuse de judecători. Această metodă a mai fost încercată în România (de exemplu, în privinţa furtului calificat), iar rezultatele nu au fost cele aşteptate, în practică generându-se situaţii profund nedrepte. Avem nevoie de judecători care să aplice legea cu discernământ, de la caz la caz, de judecători care să înţeleagă priorităţile societăţii în care trăiesc şi pe care o slujesc.
O altă metodă de a limita pedepsele cu suspendare este ridicarea minimului de pedeapsă prevăzută pentru faptele de corupţie. Aceasta ar echivala cu un semnal trimis de legiuitor către sistemul judiciar. Legiuitorul consideră că aceste fapte au un grad de pericol social mare, căruia îi corespunde o pedeapsă însemnată.
Mecanismul folosit din ce în ce mai des în lume este acela al adoptării unor ghiduri de individualizare a pedepselor. Ele sunt pentru judecători instrumente care detaliază prevederile sancţionatorii în funcţie de diversele situaţii concrete care se pot ivi în practică. În România, ÎCCJ trebuia să elaboreze un ghid în ceea ce priveşte pedepsele pentru corupţie. Din păcate, documentul care a rezultat este mai aproape de un referat despre pedepse în dreptul penal al unui student mediocru, fiind un instrument absolut inutil pentru judecători. Există, însă, şi exemplul pozitiv al unor fişe pentru individualizarea pedepselor, pregătite de două judecătoare ale Curţii de Apel Bucureşti, fişe care se află acum în discuţia magistraţilor.
O altă idee periculoasă este eliminarea circumstanţei atenuante de la art. 74(1) c): „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor“. Această circumstanţă atenuantă este extrem de utilă şi de importantă în practică şi nu se suprapune peste situaţia în care infractorul îşi recunoaşte propria vinovăţie.
DIICOT si DNA
Propunerea privind
înfiinţarea de complete specializate pe crima organizată şi corupţie este
imposibilă la majoritatea instanţelor din lipsă de personal şi riscantă pentru
că elimină principiul distribuţiei aleatorii a dosarelor exact pentru aceste
infracţiuni extrem de sensibile. Judecătorii din completele specializate vor
deveni ţinta principală a încercărilor de influenţare din partea potenţialilor infractorilor.
Cuvinte cheie: reforma, minister, informatii, cod, judecatori.
