Copilul nostru și copilul din noi

Evocând cei patru ani care se împlinesc de la tragedia din Clubul Colectiv, ne izbește tabloul cutremurător al celor peste 100 de părinți rămași „orfani“. Caracterul reversibil al raportului parentalo-filial face posibilă această crudă metaforă. Tații și mamele care atunci au văzut curmându-se, absurd, viața vlăstarelor lor au de acceptat, pe lângă răsturnarea ordinii firești a lucrurilor, obligația de a se lupta pentru a le face, postum, dreptate. Pentru a aduce adevărul la lumină și a genera învățăminte pentru viitor. Suferința părinților „amputați“ sufletește nu e dintr-o altă plămadă decât cea a unui prunc sau tânăr căruia moartea îi răpește genitorul. Doar că acesta din urmă are de administrat, pe lângă durere, neîmpăcatul sentiment al răspunderii. Comuniunea între părinți și fii rămâne, în orice caz, platforma de siguranță, certitudinea fără sfârșit. Spun psihologii că nu orice părinte își iubește copilul. Probabil cazuistica de specialitate va confirma asemenea devieri. Premisa iubirii și a devoțiunii rămâne însă, evident, fundamentul sensibilei teme - nescutite altminteri de jocul luminilor și al umbrelor. Apare astfel o interogație, pe cât de simplă, pe atât de înșelătoare...

Cum ne iubim copiii? Întrebare justă, dar când ne-o punem? La timp sau prea târziu? Vremurile noastre dau curs acestei precizări, fiindcă atât atenția față de copil ca persoană, cât și drepturile copilului reglementate internațional sunt de dată foarte recentă, în istoria mentalităților. Iar ponderea lor sporește. Emanciparea copilului și a copilăriei completează panoplia ameliorărilor de statut, între care acela al femeii e primul pe listă. Dacă reușim să îndepărtăm crusta ideologică, vom admite că reevaluarea unora dintre membrii comunității în care trăim se hrănește (mărturisit sau nu) din privirea creștină asupra persoanei, ca plămădire irepetabilă. Grija pentru calitatea vieții copilului, pentru imaginarul său au atins într-un scurt răstimp istoric un nivel pe care alte epoci sau generații nu l-ar fi bănuit. Asemenea însă altor paliere ale lumii supra-dezvoltate, și aici pândește efectul de bumerang... Copilul odinioară ținut sub papuc în așteptarea maturizării ca familist este azi tratat regește, încă de la naștere. Bascularea dintr-o extremă în alta presupune, ca întotdeauna, un risc. Tocmai de aceea nu strică să ne întrebăm din vreme: ne iubim copilul, corect sau greșit? Aparent, conceptul de reificare se leagă strict de o intenție negativă. În cazul dat, obiectualizarea s-ar referi exclusiv la părinții care își abandonează pruncii în spitale sau îi aruncă la gunoi, îi exploatează în munci disproporționate, îi vând pentru organe sau îi abuzează sexual. Evident că aceste posturi reduc ființa fără apărare a celui foarte tânăr la o marfă. Există însă și o obiectualizare practicată la nivel înalt, sub auspicii luxoase. La prima vedere benefică, perfidă în fond. Cu alte cuvinte - și răsfățul reifică! Beizadelele epocii noastre sunt rodul unei perspective sărăcitoare asupra ființei copilului, devenit ținta defulărilor familiale cumulate. Protejarea materială excesivă, înavuțirea prematură, insistența obstinată pe succes, ambiția fără limite, toate acestea mai mult deformează decât formează viitoarea persoană, făcând-o pe nesimțite inertă - și afectiv, și intelectual și moral. Transformarea propriului vlăstar în vitrină sau în „oglinda-oglinjoara“ care consolează amorul propriu parental nu e mai puțin o agresiune la adresa ființei libere, autonome, pe care avem datoria să o încurajăm. Spunând acestea, sunt conștientă că există o gradație fină a chestiunii, care ne implică mai mult sau mai puțin pe toți - atunci când, bunăoară, postăm ahtiați poze ale progeniturilor pe net sau când etalăm facil palmaresul lor... spre gloria noastră. Spiritul „promoțional“ al epocii dă pinteni unei atitudini care nu are conținut nici cât negru sub unghie. Cu atât mai puțin, efect pedagogic.

În multe privințe, paideia modernă operează nuanțări. Una dintre acestea încurajează ideea (de bun-simț) că nu doar părintele îl învață pe copil, ci și copilul îl poate învăța câte ceva pe părinte. Dacă acesta din urmă „are urechi de auzit“, va accepta de exemplu că el însuși poate greși. Autoritarismul pur și dur, manifestat fie glacial, fie violent, nu e atât demodat, cât compromis. Principiul nefericit că „adultul are dreptate chiar atunci când greșește“ se vede pe bună dreptate înlocuit de viziunea mai suplă a unei colaborări bazate pe comuniune, între cel care ghidează și cel care este ghidat. Între maestru și ucenic, până la urmă. Veriga decisivă aici constă în efortul celui matur de a nu uita că a fost și el copil. De a recurge la amintiri, nu însă pentru a îi impune minorului de azi rețeta trecutului, ci pentru a reactualiza (măcar într-o măsură) complexitatea și fragilitatea stării de spirit a vârstei de atunci. Dezvoltarea unui domeniu de frontieră cum e psihologia copilului atinge vrând-nevrând finețuri duhovnicești, cum ar fi observația (documentată) că, într-o familie, cel mic așteaptă, înainte de orice, ca părinții să se iubească între ei, înainte să îl iubească pe el! O spun psihologii, o spun preoții, o spun învățătorii. Știm toți că nicio compensație materială nu poate lua locul armoniei familiale, așa cum orice lipsuri sau nevoințe cotidiene pot fi transfigurate, prin iubire sau bună înțelegere. De pe o poziție adesea infatuată, adulții nu cercetează matur asemenea detalii, care pot reverbera până departe. Pur și simplu, nu vor să învețe. Cu acel prilej, copilul se dovedește a fi mai presus, prin lecția de înțelepciune și altruism trăită în plăpânda sa inimă. Fără a ști că merită recunoaștere.

Asemenea copilului nostru, copilul din noi poate fi cuminte sau rebel, meschin sau generos, bine sau prost crescut. Când trupul nu mai are nimic de a face cu tinerețea, multe emoții, așteptări, gânduri, dorințe, dar și unele porniri sau apucături rămân „fidele“ vârstei fragede. Un strop de sinceritate ne-ar ajuta să realizăm câte filoane din acest izvor lucrează lăuntric, până, hăt, la bătrânețe. Stări de spirit active în pofida anilor, zone de contact cu inocența (pierdută). Două adjective descriu fațetele acestor reminiscențe: copilăresc și infantil. Dacă ce e copilăresc presupune un fond de candoare, neadecvarea infantilă împinge către iresponsabilitate. Chiar naiv, copilul din noi reîncarcă într-un fel bucuria (simplă) de a trăi, în vreme ce infantilismul gafează în lanț. Ne îngăduie greșeli peste greșeli, fără a fi trași de mânecă. Asemenea copilului nostru, copilul din noi poate fi pregătit sau nepregătit să dea socoteală pentru purtarea sa.

Încă o dată, creștinismul ne întinde o mână generoasă. Iconic vorbind, Evanghelia se construiește pe dimensiunea parentală, ivită din iubirea lui Dumnezeu. Întruparea Mântuitorului pornește de la calitatea Sa de prunc al unui tată și al unei mame, într-o familie binecuvântată (firește) de har. Nu întâmplător, acest cadru Îi este oferit pentru a cunoaște trăirea filială omenească, a o transcende prin menirea superioară încredințată, dar și a o identifica empatic la alții. Multiplu-ipostaziat de-a lungul mileniilor în brațele Maicii Sale, Iisus-pruncul pecetluiește perfecțiunea maternității ca fundament al iconomiei divine. Există în acest sens două episoade evanghelice care se răsfrâng unul în celălalt, fiindcă în ambele rezonează sensibilitatea „personală“ a Mântuitorului, mani­festată în timpul lucrării pământești. În Evanghelia după Luca, 7, 11-14, citim așa: „Și după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime. Iar când s-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă și mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, i s-a făcut milă de ea și i-a zis: nu plânge! Și, apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: tinere, ție îți zic, scoală-te! Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească și i l-a dat mamei lui“.

Nu putem trece cu vederea că una dintre cele (doar) 3 învieri săvârșite pe durata activității publice (a fiului văduvei din Nain) anticipează secvența finală trăită ca Răstignit. Aici minunea izvorăște direct din mila omenească a Domnului pentru femeia care plânge la căpătâiul fiului - fără ca aceasta să-i fi cerut ceva și fără ca El să adauge comentarii suplimentare. În mod asemănător, chiar înainte de a-și da sufle­tul pe Cruce, Iisus-omul găsește resurse pentru a-și arăta grija filială pentru soarta încercatei Mame - fără ca aceasta să-I fi adresat vreo rugăminte sau să-și fi exteriorizat excesiv sentimentele. Citim de astă dată în Evanghelia după Ioan 19, 25 -28: „Și stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena. Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis ma­mei Sale: femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, știind Iisus că toate s-au săvârșit acum, ca să se plinească Scriptura, a zis: Mi-e sete!“. Cu emoție constatăm că ultimul gest omenesc pe care Fiul lui Dumnezeu îl alege este de a-și încredința Născătoarea în mâini sigure. În punc­tul culminant al patimilor, Mântuitorul dă glas Pruncului eternizat în El. Maica se vede astfel răsplătită pentru forța de a-i fi lăsat Fiului toată libertatea, fără a pune în joc, vreo clipă, soarta proprie. Vine vremea când orice părinte se poate întreba: îmi iubesc copilul pentru mine sau pentru el? Îmi doresc să fie un alt eu sau să devină cu adevărat el însuși? Important e ca întrebarea să nu apară tardiv. //