De același autor
Într-o dimineață însorită de mai, ieșind din scara blocului în care locuiesc, am dat cu ochii de o cioară. Stătea pe o cracă în copacul proaspăt înfrunzit din fața mea și nu făcea nimic deosebit. Am stat un timp destul de îndelungat ca să o privesc și tot timpul acela nu a făcut decât să privească în jur, când cu un ochi, când cu altul, să își mai pigulească puțin penele, să mai scoată câte un croncănit domol, autointerogativ parcă... Și cam atât.
Lăsând-o acolo, în acea stare de grație și continuându-mi drumul spre stația de metrou, m-am trezit întrebându-mă: oare ce s-ar întâmpla cu acest minunat echilibru al ei dacă ea ar ști în fiecare moment ce fac toate ciorile din toate colțurile pământului? Câte sunt ucise de vânători pe undeva prin Polonia, câte sunt otrăvite în Afganistan, câte mor de frig sau de foame în Patagonia sau prin Siberia...
Poate că ar uita să se mai îngrijească. Poate că ar uita să-și mai învețe puii să zboare. Poate că ar începe să înghită cu nemiluita boabe sau șoareci până ar crăpa. Poate că l-ar privi pe masculul care ar veni spre ea ca să o iubească precum un potențial agresor și poate că l-ar ucide...
Există oare vreo specie, în afara omului, care să aibă nevoie să știe zi de zi ce se întâmplă dincolo de teritoriul său vital? Pe care ar ajuta-o, într-un fel sau altul, să știe în fiecare clipă ce se întâmplă dincolo de limitele teritoriului său vital? Este aceasta o necesitate naturală sau una indusă în mod artificial?
Suntem siguri că creierul uman are resursele fizice și fiziologice de a procesa un număr nelimitat de „informații”, indiferent de gravitatea lor, de tonul pe care sunt transmise, de debitul și de presiunea cu care sunt împroșcate spre noi, de zgomotul în care sunt îmbrăcate etc. și de a rămâne „întreg”, funcțional, capabil de a lua decizii firești, care să ne fie benefice nouă înșine și celor din jur, în urma acestui proces care se repetă zi de zi de zi de zi de zi?
Suntem siguri că vom putea suporta la nesfârșit tensiunea psihică formidabilă în care acest debit informațional delirant ne obligă pe foarte mulți dintre noi să trăim?
De fapt, cum de am ajuns aici?
S-ar putea spune că, dacă există vreun domeniu în care principiul de bază pe care a fost clădită civilizația occidentală (capitalismul – mai exact stimularea creativității prin concurență) a eșuat lamentabil, atunci el este tocmai această „industrie a informațiilor” de astăzi.
Pentru că el, acest principiu al concurenței, nu a fructificat în acest caz creativitatea umană într-un sens pozitiv, benefic, așa cum s-a întâmplat în celelalte industrii (vezi mașinile de azi în comparație cu căruțele, electrificarea în comparație cu lumânările, etc), ci, până la urmă, într-un sens diametral opus: nu numai că această industrie nu aduce nimic bun la nivel uman, dar tinde să-l distrugă inclusiv pe el, capitalismul în sine, singurul sistem de organizare umană care s-a dovedit (până acum) capabil să aducă prosperitate și bunăstare.
Căci la ce altceva poate duce, până la urmă, acest adevărat bombardament informațional delirant și, odată cu el, dezinformarea constantă și în creștere accelerată, așa cum se întâmplă în zilele noastre?
Lucruri despre care înainte nu știam și nu aveam nevoie să știm ne invadează din toate direcțiile. Mai ales catastrofe, amenințări, pericole etc. Câți au psihicul suficient de tare ca să administreze treaba asta? Cum să nu devii, până la urmă, paranoic, sclavul fricii? Și cum să nu fii gata, la un moment dat, să-ți cedezi libertatea în schimbul „siguranței” oferite de un tătuc care abia așteaptă să te ia de mână?
Mașinile de azi sunt, sigur că da, incomparabil mai bune decât cele de la începutul industriei automobilistice. Ar fi însă o glumă să afirmăm că „jurnalismul” de astăzi ar fi, în vreun fel, „mai bun” decât jurnalismul din secolele XVII, XVIII, XIX sau XX...
În opinia mea, jurnalismul (ca idee) este un derivat al literaturii și poate chiar al artei în general.
Nu cred că este locul aici de a demonstra în detaliu acest lucru, dar este suficient poate să ne reamintim că publicațiile periodice de la începutul jurnalismului modern (sec. XVII) și până în prima parte a secolului XX erau pline de povești, romane în serial semnate de mari scriitori, de jurnale de călătorii, descoperiri arheologice senzaționale, filozofie, poezie, de desene și gravuri (făcute de strămoșii fotoreporterilor de azi și care, din lipsa aparatului foto, neinventat încă, erau forțați să-și folosească la maximum simțul artistic), reproduceri după cele mai frumoase picturi ale lumii etc. (vezi colecția revistei L’Illustration, de exemplu). Ceea ce numim astăzi „actualitate” era de multe ori expediat în câteva rânduri, prin colțurile vreunei pagini.
Prin urmare, încă de la începuturile sale, jurnalismul s-a adresat sufletului uman, la fel ca orice artă autentică. Și se adresează sufletului uman și astăzi. Numai că, pierzând pe drum instrumentele artei, îl abordează acum într-un mod cu totul diferit, dacă nu cumva chiar diametral opus: nu pentru a-l întări, nu pentru a-l înfrumuseța, nu pentru a-l îmbogăți și a-i deschide noi orizonturi, ci dimpotrivă. Atacându-l. Șocându-l. Bruscându-l. Agresându-l. Înfricoșându-l. Castrându-l.
Căci din toate instrumentele artei, doar asta i-a mai rămas: frica.
Jurnalismul, ca și arta, se adresează și acum sufletului uman, da, dar nu pentru a-l hrăni, ci pentru a-l brusca, zgâlțâi, agresa, înțepa, jigni, parcă pentru a-i demonstra cât de inutil este și, astfel, a-l elimina, a-l nimici, a-l scoate definitiv din „viața publică”. Din calcul. Din orice calcule.
Principiul este cel al concurenței: spaima se vinde cel mai bine, spaimă livrăm. Prin orice mijloace, în orice moment, sub toate formele, dacă se poate în mod continuu: „24 de ore din 24”. Bingo!
(Și poate că literatura antică, literatura clasică, este nemuritoare tocmai din acest motiv: pentru că a fost scrisă într-o vreme când principiul concurenței nu funcționa deloc sau funcționa la cote rezonabile).
Acest debit delirant de „informații” la care ne lăsăm expuși de bunăvoie, pe care acceptăm să le înghițim de teama de „a nu rămâne în urmă”, de a nu fi „luați de proști”, nu poate fi gestionat într-un mod rezonabil de minte și de suflet, care până la urmă se dereglează și se ard, exact ca un ventilator supraalimentat.
Acesta este modul în care eu personal cred că creierul nostru pierde controlul, iar noi ne imbecilizăm, devenim pur și simplu imbecili autentici și – implicit – receptivi, vulnerabili, toleranți la dezinformare.
Discuțiile decente, cu argumente, cu respectul opiniei opuse, au dispărut și pentru că, de fiecare dată când încercăm să comunicăm, atingem foarte rapid punctul de fierbere, pentru că subiectele pe care le abordăm în cadrul actului de comunicare (pe care de cele mai multe ori le luăm DIRECT din imensa ofertă „de ultimă oră” a acestei „industrii a informațiilor” – și nu din propria noastră experiență, gândire, cercetare, reflecție sau meditație) sunt irelevante. I-R-E-L-E-V-A-N-T-E.
Și sunt atât de multe aceste „subiecte”, încât nu le putem gestiona, ne expunem permanent riscului ca partenerul să ne arunce în față unul de care nu am auzit, pe care l-am pierdut și, în consecință, „să ne facem de râs”, și atunci intrăm (și rămânem permanent) într-o atitudine nefirească, hibridă: defensivă și agresivă în același timp, care ne determină până la urmă să debităm orice, pe un ton și cu un debit cât mai agresive, care să ne apere de potențiala agresivitate a interlocutorului... Devenim, văzând cu ochii, niște mutanți agresivi.
Am colegi care nu mai pot rosti, simplu, „salut, ce mai faci?” fără a face un efort vizibil pentru a-și controla respirația, și asta fără vreun stres aparent imediat, pur și simplu din pricina tensiunii acumulate.
Sunt zile în care eu însumi, întorcându-mă acasă după o dimineață întreagă în care sunt nevoit să stau în contact cu „tot ce e nou”, ajuns pe o trecere de pietoni oarecare, să mă surprind întrebându-mă, în timp ce trec prin fața mașinilor oprite (mai mereu în ultimul moment), ce îl face pe șoferul acela, prin fața căruia pășesc, să nu apese brusc pedala de accelerație? De ce la volan n-ar fi vreun jihadist?
În fond, cât o s-o mai putem duce tot așa?
În opinia mea, suntem victimele a ceea ce doamna Blavatsky numește „misguided imagination”, iar Pascal, „dirijarea intenției”: imaginația, abilitatea care ne face capabili (și pe care ar trebui să o folosim pentru ca) să înțelegem sensul unei metafore, al unei simfonii, cea cu care vedeam cu ochii minții imaginile din poveștile pe care ni le citea în copilărie bunica, exact ea ne este acum exploatată, ghidată într-un mod intenționat, sistematic în altă direcție, în toate direcțiile, ne este pulverizată, deviată, consumată, epuizată – și asta nu în beneficiul nostru.
A căuta rațiunea sau „ideologia” în care cred „vestele galbene”, a spune despre invadatorii de la Capitoliu că apără „valorile conservatoare” sau de dreapta, sau pe ale extremei drepte, a căuta explicații raționale, logice, pentru cenzurarea unor filme ca „Pe aripile vântului” sau „Pisicile aristocrate” sunt tot atâtea dovezi că această deviere intenționată funcționează foarte bine la scară globală, iar peste lume se așterne încet o pătură călduță de imbecilitate, cu care începem chiar să ne acomodăm.
Acesta este, cred, în esența lui, fenomenul de imbecilizare în masă la care suntem supuși și la care, în primul rând, ACCEPTĂM DE BUNĂVOIE să fim supuși, atâta vreme cât nu acționăm butonul „off”.
Atâta timp cât vom rămâne în logica infantilului „Cum, n-ai aflat? Ești în urmă” pe care l-am dobândit de mult, în curtea școlii sau pe terenul de joacă din fața blocului, atâta vreme cât nu depășim acest nivel infantil de dezvoltare intelectuală, riscul ca în cele din urmă un „tătuc” binevoitor să ne ia de mână și să ne scape de nesuferita libertate, cu care nu mai știm ce să facem, devine pe zi ce trece mai verosimil. //
