O lume fără Tony Judt

Vestea inevitabilă, vestea de care mă temeam a sosit: vineri, 6 august, s-a stins din viaţă, la 62 de ani, Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocaţia intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea şi politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat, prin scrierile sale, reacţii puternice şi adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărţile sale (unele traduse în limba română la Editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixaţii ideologice. Ceea ce a scris, mai ales după 2002, pe teme legate de Orientul Mijlociu, a fost adeseori şocant pentru unii dintre cititorii săi. Nimeni nu l-a putut însă acuza vreodată de cinism, de ipocrizie ori de conformism. Detesta ideile preconcepute şi fanatismele de orice natură. A scris unul dintre cele mai incitante studii despre semnificaţia istoric-mondială a revoluţiilor care au dus la finalul comunismului din Europa de Est: 1989: Sfârşitul cărei epoci europene?.

Am inclus acest articol, apărut inţial în revista Daedalus, în volumul pe care l-am editat la Routledge, Revoluţiile din 1989 (trad. rom. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, ed. a II-a, 2005, pp. 180-196). Iată, antieuforică, neliniştitoarea concluzie a acelui text în atâtea privinţe premonitoriu: „…Europa este pe cale de a intra într-o epocă de dezordine, într-o perioadă de tulburări. Acesta nu este un lucru nou pentru bătrânul continent, desigur, dar pentru majoritatea oamenilor, care astăzi sunt în viaţă, va veni ca o experienţă nouă şi neplăcută“. Lucrarea sa, Past Imperfect, a deconstruit fascinaţia intelectualilor francezi pentru utopiile marxizante, inclusiv totalitarismul stalinist. A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre aceşti foşti disidenţi în opusul a ceea ce promiseseră şi păruseră a fi. Am polemizat cu Tony Judt într-un articol apărut în Common Knowledge, reluat în cartea mea, Fantasmele salvării (Polirom, 1999, traducerea românească de Magda Teodorescu). Preferam să nu văd că unii foşti disidenţi deveniseră, aşa cum scria el, caricaturile stânjenitoare ale propriului trecut eroic. Închideam ochii când mi se arătau texte de susţinere ale unor negaţionişti ai Holocaustului. Departe de fi luat critica mea drept o ofensă, Tony Judt s-a referit favorabil la acea carte într-un articol în New York Review of Books despre România, care i-a scandalizat şi ulcerat pe mulţi filistini.

Dând filmul înapoi, mi-e teamă că profesorul de la New York University, directorul Institutului Remarque de Studii Europene, autorul magistralei istorii a Europei din anii Războiului Rece (Epoca postbelică, Polirom, 2008) a avut, în mare măsură, dreptate. Tributar paradigmei societăţii civile şi unui universalism etic poate naiv, nu vedeam lucruri care aveau să apară cu timpul tot mai clar. Îi idealizam pe disidenţi, crezându-i pe toţi egalii unor Saharov, Michnik, Kuroń, Kis, Haraszti şi Havel, capabili, aşadar, să articuleze şi să susţină un concept viabil al libertăţii. Construisem un arhetip moral şi nu observam că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur şi dureros a venit din fosta Iugoslavie, când unii membri ai cercului Praxis s-au transformat în ideologii regimului Miloşevici. Am vorbit mult pe aceste teme cu cel care mi-a fost apropiat prieten. La Potsdam, în 2005, am apucat să discutăm pe îndelete despre problema Răului radical. Îmi amintesc intervenţia sa la acea conferinţă organizată de el şi de Susan Neiman, când i-a reamintit lui Eric Hobsbawm faptul că stalinismul a funcţionat nu doar în Est, ci şi în partidele comuniste vestice şi că, dacă acestea ar fi fost la putere în anii ’50, ar fi montat procese-spectacol similare cu cele de la Sofia, Tirana, Praga, Budapesta sau Bucureşti. În anii din urmă, am discutat adeseori chestiunile legate de istorie, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste şi fasciste, de rănile deschise ale conştiinţei europene. L-am ţinut la curent cu eforturile de asumare a trecutului traumatic din România şi cu demersul Comisiei Prezidenţiale, pe care am coordonat-o. În acest sens, Judt oferă un judicios diagnostic: „o societate bine organizată este aceea în care ştim adevărul despre noi înşine la nivelul întregii comunităţi, nu cea în care spunem minciuni călduţe despre ceea ce suntem“. A rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România şi în primul rând cu Mircea Mihăieş, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din New York Review şi reacţiile din ţară. Studenta lui Tony Judt, Georgiana Perlea, scrie o teză despre grupul Socialisme et Barbarie şi a publicat un eseu despre Cornelius Castoriadis în Idei în dialog.

Să amintesc aici că Tony Judt a fost unul dintre cei doi referenţi academici pentru University of California Press ai volumului meu Stalinism pentru eternitate (Polirom, 2005). În Epoca Postbelică, va prelua conceptul de stalinism naţional aplicându-l analizei comparative a comunismului din România şi Albania. Există o importantă carte de Tony Judt, care a apărut doar în limba română.

Este vorba de volumul Europa iluziilor, publicat la Polirom în 2000, care conţine transcrierea dialogului purtat de Judt cu membrii grupului A Treia Europă din Timişoara, plus o culegere de eseuri apărute în engleză. Volumul, care ar merita republicat, a fost coordonat de Daciana Branea şi Ioana Copil-Popovici, având o prefaţă de subsemnatul şi o postfaţă de Dorian Branea. Aş aminti aici vizitele lui Tony Judt în România, prelegerile ţinute la Timişoara, Iaşi şi Bucureşti (la NEC), vizita în Republica Moldova.

Aş aminti deschiderea avută mereu faţă de intelectualii din România. Aş pomeni acea lună de neuitat pe care am petrecut-o în 2002 la New York, ca fellow la Remarque Institute, şi discuţiile purtate în seminarul consacrat prelegerii mele The Devil in History, punctul de plecare al unei cărţi, azi, în fine, terminată, pe care i-o voi dedica lui Tony Judt.

Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit „ultimul ilustru cetăţean al Republicii Europene a Literelor“. Aceste cuvinte sunt potrivite şi în cazul său. Cartea The Burden of Responsibility propune liniile de forţă ale unei viziuni tragice şi lucide despre universul politic, dintr-un veac măcinat de pasiuni ideologice şi hubris radical. Eroii lui Tony Judt s-au numit Camus, Aron, Hannah Arendt, Leon Blum, Kołakowski, Koestler. Virtuţile în care a crezut au fost moderaţia, fermitatea, onoarea, responsabilitatea. Londonez prin naştere şi formaţie, a devenit ceea ce se numeşte în New York intellectual (asemeni Hannei Arendt, lui Irving Howe, lui Dwight Macdonald ori lui Daniel Bell).

Eseurile sale istorico-politice au apărut în New York Review of Books, Tikkun, Times Literary Supplement, The New Republic, London Review of Books. A fost un membru extrem de activ al comitetului editorial al trimestrialului East European Politics and Societies. A practicat istoria ideilor şi analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducţionist. Într-o intervenţie citată în necrologul din New York Times (semnat de William Grimes), Tony Judt spunea: „Un istoric este în acelaşi timp antropolog, filosof, moralist şi, totodată, trebuie să înţeleagă situaţia economică a perioadei despre care scrie“. În acelaşi articol, Mark Lilla a oferit o excelentă caracterizare activităţii lui Tony Judt: „deţinea capacitatea neobişnuită de a prezenta imaginea de ansamblu simultan cu analiza miezului lucrurilor“.

Mircea Mihăieş i-a adus un superb omagiu lui Tony Judt, text pe care l-am publicat pe blogul personal: „Tuturor, ne lipseşte deja — şi ne-a lipsit în ultimii ani — înţelepciunea lui, felul abrupt, dar prietenos, în care-şi exprima dezacordul, precizia exprimării şi neobosita lui generozitate, râsul încântat atunci când descoperea un lucru nou. Călător neobosit, aflat parcă mereu pe urmele unei himere, Tony Judt a fost unul dintre cei mai fascinanţi «spectateurs engagés» ai tulburei şi tulburătoarei noastre epoci. Textele confesive, scrise nu ştiu când şi, mai ales, cum, publicate în ultimul an, sunt un dar preţios, o mărturie plină de patetism şi luciditate a unui intelectual de hiper-calibru, dar care a fost şi — aleg dinadins aceste cuvinte demonetizate, dar care lui i se potrivesc ca puţinora alţii — un Mare Om“. Acum, când Tony Judt nu mai este, când sarcasmul său seducător, întodeauna îmblânzit de o undă de compasiune, a dispărut în ceaţa infinită a marii tăceri, ne dăm seama cât de mult a contat, cât de singuri suntem fără el, fără curajul său de a spune ceea ce crede, indiferent de reacţiile unora sau altora. Mulţi l-au urât pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony Judt a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony a fost un gânditor excepţional, un prieten de o mare generozitate şi un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. //