Cu scepticism, despre integrarea europeană

Demos-ul grec poate constrânge poziția liderilor politici de la Atena în negocieri, poate valida sau invalida rezultatul acestora, dar nu poate impune condiții unor guverne străine, în chestiunile de fond. Probabil că a venit momentul sincerității între gruparea domnului Tsipras și cetățenii greci.

Vom vedea, în săptămânile și lunile ur­mă­toare, dacă noul pachet de susținere ela­bo­rat de Uniunea Europeană pentru Grecia își va atinge ținta. Până și liderii politici și instituționali mimează prost optimismul, astfel că nu ar avea niciun rost să insist, aici, asupra dificultăților. În ceea ce mă privește, fără a-mi aroga competențe în domeniul economiei, cred că avem de a face cu un tra­tament bine intenționat, dar prescris pentru un diag­nostic greșit.

Sigur că Grecia este un stat slab, sigur că guvernele au perpetuat timp de decenii ineficiența, sigur că era nevoie de corecții. Totuși, faptul că în ultimii șa­se ani am asistat la un șoc ce s-a propagat în întreaga periferie sudică a zonei euro (Irlanda este un caz special, dar are punc­te comune cu Sudul) mă face să accentuez cauzele structurale. Ele țin de însăși con­fi­gurația zonei euro, de cuplarea forțată la ritmurile germane sau nord-europene a unor economii ce funcționau după altă lo­gică. Din această perspectivă, întreaga pe­riferie sudică rămâne vulnerabilă, cu di­fe­rențe de grad – nu de natură – între țări. Cauzele „individuale“ (la nivel național) fac ca Grecia să fie un caz atât de grav. Mă îndoiesc că politicile de austeritate pot re­pa­ra situația, soluția ieșirii din eurozonă fi­ind preferabilă, după cum preferabilă era și în 2009-2010. Politic, însă, ea ar fi re­pre­zen­tat sau ar reprezenta un salt în ne­cu­nos­cut atât pentru Grecia, cât și pentru UE.

In cele ce urmează, mă voi opri asupra câtorva puncte în care simt nevoia să-mi examinez propriile opinii asu­pra UE și asupra procesului de in­te­grare, în general. Unele dintre ele au dobândit o și mai mare relevanță pe fon­dul controverselor generate de criza eco­nomică și financiară.

Nu mai sunt atât de optimist în privința solidarității între cetățenii de pe con­ti­nent. Urmărind evoluția UE după Maas­tricht, am avut senzația că se construiește – desigur, lent și problematic – o co­mu­ni­tate durabilă. Acum, cred că trebuie să fim lucizi și să nu le cerem europenilor mai mult decât pot da, la capitolul so­li­daritate. Ne place sau nu, demos-ul na­țio­nal rămâne spațiul solidarității. Nu avem un demos european, iar politica la nivelul UE nu-l poate crea. Pe de altă parte, in­teracțiunile transfrontaliere duc la o mai bună cunoaștere a „celuilalt“, dar aceasta nu duce neapărat la solidaritate – uneori, se întâmplă exact invers.

Premierul grec Alexis Tsipras şi cancelarul german Angela Merkel

Nefiind înscris nici în clubul federalist, nici în cel al adversarilor super-statului eu­ropean, am privit cu interes dinamica ade­sea conflictuală a relației su­pra­na­țio­na­lism–interguver­na­men­talism. Nu cred că un avans al primului înseamnă neapărat un recul al celuilalt, și reciproc. Mi se pa­re evident, însă, că în ultima vreme „ma­rile“ decizii s-au luat în conclavul șefilor de state și guverne. Dacă admitem că e im­portant să vedem cine exercită puterea în situații excepționale, atunci ar trebui să admitem că interguvernamentalismul, ca ex­presie a dorinței fiecărei națiuni de a-și proteja interesele, a câștigat foarte mult teren în ultima vreme.

Am urmărit cu interes mo­dul în care, în trecut, ine­galitățile de putere între sta­tele membre – nu insist aici asupra resurselor eco­nomice, militare, simbolice care sunt luate în calcul în „cuantificarea“ puterii – au fost mascate, cu tact, în pro­cesul decizional co­mu­nitar. S-a văzut, însă, că tema Greciei nu s-a mai pretat la exerciții de politețe. Surprinzătoare, pentru mine, a fost intensitatea cu care au fost co­mu­nicate preferințele naționale, înainte de summit. Singura explicație rezonabilă mi se pare aceea că multe guverne (inclusiv cele ale Germaniei, Franței sau Italiei) au do­rit să-și afirme statutul în Uniune. Ast­fel de gesturi au atras atenția partenerilor, dar au fost îndreptate și către publicul in­tern. Nemulțumirile acestuia reprezintă ame­nințări majore pentru guvern.

Pornind de la modelul teoretic al „jo­cu­rilor bi-nivel“, inițiat de Robert Putnam – nu am competențe de specialitate, dar cred că înțeleg logica demersului –, am an­ticipat că se va găsi un spațiu de in­ter­secție al matricilor de „câștiguri“ aferente statelor creditoare, astfel încât să se evite Grexit-ul. Primul joc la care participă un guvern, cel al negocierii internaționale, trebuie să-i aducă respectivului guvern un rezultat care să poată fi ratificat pe plan intern – guvernul să obțină „câș­tigul“ dorit în cel de-al doilea joc, în care sunt implicate partidele de opoziție, ins­ti­tuțiile naționale etc. Am fost, însă, sur­prins de etalarea de putere pe care a reu­șit-o guvernul german. Nu mă refer, însă, la primul joc: acolo, dacă privim cu de­ta­șa­re negocierile și textul acordului, vedem că Germania a dat înapoi serios de la po­ziția inițială de negociere. Mă refer la jocul secund: un guvern de mare coaliție, cu o bună reputație de politică publică, își poate permite să forțeze mâna propriului electorat și să continue finanțarea Greciei, chiar dacă puțini germani cred în jus­ti­ficările oferite de liderii lor politici.

Revenind la peisajul și balanța pu­terii în UE, trebuie să recunosc că tema – pe care n-am con­si­derat-o niciodată a fi irelevantă – a căpătat o amploare pe care n-aș fi putut-o anticipa acum șapte-opt ani. În 2010-2011 îmi puneam problema fe­restrei de oportunitate pentru un primat politic german, care să derive din cel eco­no­mic printr-un fel de revărsare (spill-over) de genul celei aflate în nucleul teo­riilor funcționaliste ale integrării. Acum, cred că această fereastră tinde să se în­chidă – dacă nu cumva s-a închis deja – din cauza evenimentelor politice și de se­cu­ritate din Estul continentului. Afirmarea Rusiei ca adversar strategic și ideologic ar trebui să ducă, în mod normal, la creș­terea importanței temelor de securitate, unde Germania nu punctează la fel de se­rios ca în alte domenii. Ar putea, totodată, să ducă la revenirea în actualitate a no­țiunii de „Occident“, a cărei concretizare este, pentru europeni, Alianța Nord-Atlan­tică. În mod normal, ar fi de așteptat ca SUA să fie mai prezente pe continent, iar ideea unui model european distinct, inspirat și gestionat în primul rând de la Berlin, și-ar putea pierde din forță tocmai pentru că nu oferă un răspuns credibil în noul context de securitate.

Nu am informații adecvate și nu vreau să speculez pe marginea intervențiilor mai mult sau mai puțin transparente ale Ad­ministrației SUA în gestionarea crizei da­toriilor elene. E foarte posibil ca Berlinul și alte capitale să nu fi luat în calcul pre­ferințele evidente și bine cunoscute ale Americii: să nu existe dezertări sau ex­cluderi din UE sau zona euro, să nu apară noi tulburări în economia internațională. Cu observația (menționată mai sus) că mi se pare că avem de a face doar cu o soluție temporară, nu pot să nu remarc faptul că deznodământul recentului summit al eu­ro-zonei reflectă preferințele americane. Ar putea fi sau nu o simplă coincidență.

Un alt punct asupra căruia simt nevoia să-mi revizuiesc opiniile se referă la pla­fo­narea sau degradarea democrației în sta­tele membre ale UE. Nu mă pot opri aici asupra cazurilor est-europene, unde e vor­ba de democrații noi, încă neconsolidate (dacă ținem cont de teoriile ce accen­tu­ează semnificația factorilor culturali). Ro­mânia, Bulgaria, Ungaria sau Letonia sunt țări cărora Freedom House, spre exemplu, le atribuie coeficienți mai slabi decât cei ai restului „nucleului“ postcomunist in­te­grat în UE. Problema Greciei este, însă, de altă natură. După mai bine de trei decenii de participare, sistemul politic nu s-a înscris pe traiectoria virtuoasă predicată de Bruxelles. Nu avem, așadar, niciun mo­tiv serios să credem că lucrurile vor sta altfel în cazul României, în ciuda sp­eran­țelor explicite și atât de larg răspândite din societatea civilă. Performanța sis­te­mu­lui politic este problema noastră – Uni­u­nea ne ajută în multe privințe, dar există și efecte nocive asupra cărora nu pot in­sista aici.

Rămânând la Grecia, ne în­drep­tăm către dominația politică și electorală a grupării Syriza, re­confirmată implicit prin re­fe­ren­dumul din 5 iulie și amenințată, astăzi, de cedările consfințite prin acordul de bailout. Înțeleg, cred, combinația între factorii ce se manifestă la nivelul în­tre­gului sistem european – ideile și practicile noii stângi anticapitaliste – și cei specific naționali, între care cel mai important se referă la reacția împotriva forțelor politice tradiționale. Acestea din urmă poartă o responsabilitate enormă, dar, așa cum am sugerat la începutul textului, nu cred că trebuie să ignorăm factorii structurali. Așa­dar, aștept cu scepticism politicile Sy­riza și mă tem că aceasta va fi asaltată de forțe pe care ea însăși le-a hrănit. M-a sur­prins mai ales ușurința cu care, animați de discursul populist, cetățenii unui stat membru al UE și euro-zonei aleg să ignore dependența de parteneri, mai ales când aceștia sunt și creditori. Demos-ul grec poate constrânge poziția liderilor politici de la Atena în negocieri, poate valida sau invalida rezultatul acestora, dar nu poate impune condiții unor guverne străine, în chestiunile de fond. Probabil că a venit momentul sincerității între gruparea dom­nului Tsipras și cetățenii greci.

În final, o ultimă idee despre procesul de integrare europeană: în politica in­ter­na­țio­nală, nimic nu este ireversibil. A așeza sub acest semn o construcție politică rea­li­za­tă de oameni este o dovadă de aroganță.