Pe aceeași temă
Demos-ul grec poate constrânge poziția liderilor politici de la Atena în negocieri, poate valida sau invalida rezultatul acestora, dar nu poate impune condiții unor guverne străine, în chestiunile de fond. Probabil că a venit momentul sincerității între gruparea domnului Tsipras și cetățenii greci.
Vom vedea, în săptămânile și lunile următoare, dacă noul pachet de susținere elaborat de Uniunea Europeană pentru Grecia își va atinge ținta. Până și liderii politici și instituționali mimează prost optimismul, astfel că nu ar avea niciun rost să insist, aici, asupra dificultăților. În ceea ce mă privește, fără a-mi aroga competențe în domeniul economiei, cred că avem de a face cu un tratament bine intenționat, dar prescris pentru un diagnostic greșit.
Sigur că Grecia este un stat slab, sigur că guvernele au perpetuat timp de decenii ineficiența, sigur că era nevoie de corecții. Totuși, faptul că în ultimii șase ani am asistat la un șoc ce s-a propagat în întreaga periferie sudică a zonei euro (Irlanda este un caz special, dar are puncte comune cu Sudul) mă face să accentuez cauzele structurale. Ele țin de însăși configurația zonei euro, de cuplarea forțată la ritmurile germane sau nord-europene a unor economii ce funcționau după altă logică. Din această perspectivă, întreaga periferie sudică rămâne vulnerabilă, cu diferențe de grad – nu de natură – între țări. Cauzele „individuale“ (la nivel național) fac ca Grecia să fie un caz atât de grav. Mă îndoiesc că politicile de austeritate pot repara situația, soluția ieșirii din eurozonă fiind preferabilă, după cum preferabilă era și în 2009-2010. Politic, însă, ea ar fi reprezentat sau ar reprezenta un salt în necunoscut atât pentru Grecia, cât și pentru UE.
In cele ce urmează, mă voi opri asupra câtorva puncte în care simt nevoia să-mi examinez propriile opinii asupra UE și asupra procesului de integrare, în general. Unele dintre ele au dobândit o și mai mare relevanță pe fondul controverselor generate de criza economică și financiară.
Nu mai sunt atât de optimist în privința solidarității între cetățenii de pe continent. Urmărind evoluția UE după Maastricht, am avut senzația că se construiește – desigur, lent și problematic – o comunitate durabilă. Acum, cred că trebuie să fim lucizi și să nu le cerem europenilor mai mult decât pot da, la capitolul solidaritate. Ne place sau nu, demos-ul național rămâne spațiul solidarității. Nu avem un demos european, iar politica la nivelul UE nu-l poate crea. Pe de altă parte, interacțiunile transfrontaliere duc la o mai bună cunoaștere a „celuilalt“, dar aceasta nu duce neapărat la solidaritate – uneori, se întâmplă exact invers.
Premierul grec Alexis Tsipras şi cancelarul german Angela Merkel
Nefiind înscris nici în clubul federalist, nici în cel al adversarilor super-statului european, am privit cu interes dinamica adesea conflictuală a relației supranaționalism–interguvernamentalism. Nu cred că un avans al primului înseamnă neapărat un recul al celuilalt, și reciproc. Mi se pare evident, însă, că în ultima vreme „marile“ decizii s-au luat în conclavul șefilor de state și guverne. Dacă admitem că e important să vedem cine exercită puterea în situații excepționale, atunci ar trebui să admitem că interguvernamentalismul, ca expresie a dorinței fiecărei națiuni de a-și proteja interesele, a câștigat foarte mult teren în ultima vreme.
Am urmărit cu interes modul în care, în trecut, inegalitățile de putere între statele membre – nu insist aici asupra resurselor economice, militare, simbolice care sunt luate în calcul în „cuantificarea“ puterii – au fost mascate, cu tact, în procesul decizional comunitar. S-a văzut, însă, că tema Greciei nu s-a mai pretat la exerciții de politețe. Surprinzătoare, pentru mine, a fost intensitatea cu care au fost comunicate preferințele naționale, înainte de summit. Singura explicație rezonabilă mi se pare aceea că multe guverne (inclusiv cele ale Germaniei, Franței sau Italiei) au dorit să-și afirme statutul în Uniune. Astfel de gesturi au atras atenția partenerilor, dar au fost îndreptate și către publicul intern. Nemulțumirile acestuia reprezintă amenințări majore pentru guvern.
Pornind de la modelul teoretic al „jocurilor bi-nivel“, inițiat de Robert Putnam – nu am competențe de specialitate, dar cred că înțeleg logica demersului –, am anticipat că se va găsi un spațiu de intersecție al matricilor de „câștiguri“ aferente statelor creditoare, astfel încât să se evite Grexit-ul. Primul joc la care participă un guvern, cel al negocierii internaționale, trebuie să-i aducă respectivului guvern un rezultat care să poată fi ratificat pe plan intern – guvernul să obțină „câștigul“ dorit în cel de-al doilea joc, în care sunt implicate partidele de opoziție, instituțiile naționale etc. Am fost, însă, surprins de etalarea de putere pe care a reușit-o guvernul german. Nu mă refer, însă, la primul joc: acolo, dacă privim cu detașare negocierile și textul acordului, vedem că Germania a dat înapoi serios de la poziția inițială de negociere. Mă refer la jocul secund: un guvern de mare coaliție, cu o bună reputație de politică publică, își poate permite să forțeze mâna propriului electorat și să continue finanțarea Greciei, chiar dacă puțini germani cred în justificările oferite de liderii lor politici.
Revenind la peisajul și balanța puterii în UE, trebuie să recunosc că tema – pe care n-am considerat-o niciodată a fi irelevantă – a căpătat o amploare pe care n-aș fi putut-o anticipa acum șapte-opt ani. În 2010-2011 îmi puneam problema ferestrei de oportunitate pentru un primat politic german, care să derive din cel economic printr-un fel de revărsare (spill-over) de genul celei aflate în nucleul teoriilor funcționaliste ale integrării. Acum, cred că această fereastră tinde să se închidă – dacă nu cumva s-a închis deja – din cauza evenimentelor politice și de securitate din Estul continentului. Afirmarea Rusiei ca adversar strategic și ideologic ar trebui să ducă, în mod normal, la creșterea importanței temelor de securitate, unde Germania nu punctează la fel de serios ca în alte domenii. Ar putea, totodată, să ducă la revenirea în actualitate a noțiunii de „Occident“, a cărei concretizare este, pentru europeni, Alianța Nord-Atlantică. În mod normal, ar fi de așteptat ca SUA să fie mai prezente pe continent, iar ideea unui model european distinct, inspirat și gestionat în primul rând de la Berlin, și-ar putea pierde din forță tocmai pentru că nu oferă un răspuns credibil în noul context de securitate.
Nu am informații adecvate și nu vreau să speculez pe marginea intervențiilor mai mult sau mai puțin transparente ale Administrației SUA în gestionarea crizei datoriilor elene. E foarte posibil ca Berlinul și alte capitale să nu fi luat în calcul preferințele evidente și bine cunoscute ale Americii: să nu existe dezertări sau excluderi din UE sau zona euro, să nu apară noi tulburări în economia internațională. Cu observația (menționată mai sus) că mi se pare că avem de a face doar cu o soluție temporară, nu pot să nu remarc faptul că deznodământul recentului summit al euro-zonei reflectă preferințele americane. Ar putea fi sau nu o simplă coincidență.
Un alt punct asupra căruia simt nevoia să-mi revizuiesc opiniile se referă la plafonarea sau degradarea democrației în statele membre ale UE. Nu mă pot opri aici asupra cazurilor est-europene, unde e vorba de democrații noi, încă neconsolidate (dacă ținem cont de teoriile ce accentuează semnificația factorilor culturali). România, Bulgaria, Ungaria sau Letonia sunt țări cărora Freedom House, spre exemplu, le atribuie coeficienți mai slabi decât cei ai restului „nucleului“ postcomunist integrat în UE. Problema Greciei este, însă, de altă natură. După mai bine de trei decenii de participare, sistemul politic nu s-a înscris pe traiectoria virtuoasă predicată de Bruxelles. Nu avem, așadar, niciun motiv serios să credem că lucrurile vor sta altfel în cazul României, în ciuda speranțelor explicite și atât de larg răspândite din societatea civilă. Performanța sistemului politic este problema noastră – Uniunea ne ajută în multe privințe, dar există și efecte nocive asupra cărora nu pot insista aici.
Rămânând la Grecia, ne îndreptăm către dominația politică și electorală a grupării Syriza, reconfirmată implicit prin referendumul din 5 iulie și amenințată, astăzi, de cedările consfințite prin acordul de bailout. Înțeleg, cred, combinația între factorii ce se manifestă la nivelul întregului sistem european – ideile și practicile noii stângi anticapitaliste – și cei specific naționali, între care cel mai important se referă la reacția împotriva forțelor politice tradiționale. Acestea din urmă poartă o responsabilitate enormă, dar, așa cum am sugerat la începutul textului, nu cred că trebuie să ignorăm factorii structurali. Așadar, aștept cu scepticism politicile Syriza și mă tem că aceasta va fi asaltată de forțe pe care ea însăși le-a hrănit. M-a surprins mai ales ușurința cu care, animați de discursul populist, cetățenii unui stat membru al UE și euro-zonei aleg să ignore dependența de parteneri, mai ales când aceștia sunt și creditori. Demos-ul grec poate constrânge poziția liderilor politici de la Atena în negocieri, poate valida sau invalida rezultatul acestora, dar nu poate impune condiții unor guverne străine, în chestiunile de fond. Probabil că a venit momentul sincerității între gruparea domnului Tsipras și cetățenii greci.
În final, o ultimă idee despre procesul de integrare europeană: în politica internațională, nimic nu este ireversibil. A așeza sub acest semn o construcție politică realizată de oameni este o dovadă de aroganță.