Pe aceeași temă
Aderarea la Uniunea Europena nu a fost primita de cetataenii croati cu o stare de euforie, ci mai degraba cu una de relaxare. Fara indoiala, evenimentul petrecut la 1 iulie la Zagreb va intra in istorie. Daca ne-am intoarce in 2004, cand UE facea prima extindere spre Rasarit, absorbind 10 noi membri, nimic nu ar fi fost mai normal decat sa astepti urmatorul grup de admiteri. Dar aparitia crizei a schimbat un “pic mai mult lucrurile“. Cea mai ilustrativa apreciere apartine ziarului Bild care, intr-un articol, se intreba daca Croatia nu va deveni “viitorul cimitir al miliardelor de euro pompati in salvarea altei natiuni”.
Este recunoscut ca euroentuziasmul deceniului trecut a devent istorie, lasand loc europragmatismului, care are o caracteristica deloc placuta. Sprijinul exterior, daca nu este sustinut de sacrificiul interior, ramane fara valoare.
Si asta o stiu bine cetatenii statului nou membru al UE .
In unele tari vest-europenne circula deja o anumita indoiala exprimata prin “doar Croatia ne mai lipsea“ . Autorul articolului aparut in publicatia germana Die Zeit, Matthias Krupa, puncta o realitate: Croatia, din punct de vedere economic, reprezinta o mare problema care, dupa integrare, devine a UE.
Nu ar fi corect daca nu s-ar recunoaste ca extinderea UE a avut mereu opozanti. Inca la inceput, Charles de Gaulle a blocat aderarea Marii Britanii si implicit a irlandezilor si danezilor. Desigur, aceasta era legata de teama Frantei, care vedea in largirea Comunitatii Europene posibilitatea afectarii pozitiei sale.
In urma schimbarilor politice din 1989, problema extinderii a capatat alte valente, impulsul hotarator fiind evenimentele din fosta Iugoslavie.
Uniunea Europeana trebuia sa devina un factor important pe arena internationala cu un rol de luat in seama in “confruntarile“ in plan economic cu SUA si tarile principale din Asia.
Pentru realizarea acestui deziderat trebuiau armonizate aspiratiile unor tari foste comuniste cu necesitatea indepliniri unor standarde si criterii occidentale fara de care totul ramanea un vis.
Pentru atingerea motto-ului UE “uniti si multiculturali” se impunea un alt scenariu capabil sa ofere Europei o comunitate stabila apta sa raspunda oricaror incercari.
Este cunoscuta prudenta care a insotit aderarea Poloniei, Ungariei si Romaniei, procesul fiind multa vreme coansiderat ca ”nepotrivit“.
Despre Turcia exista, inca, opinia ca o tara musulmana nu se poate cupla usor cu “principiile clubului european”, iar recentele proteste indeamna si mai mult la prudenta acceptarii negocierilor.
Asa dupa cum se cunoaste, razboaiele din Balcani au deschis fereastra realitatii faptului ca, fara securitatea balcanica, nu poate exista cea europeana.
Primele suspiciuni au aparut dupa impactul fortei de munca venita din noile tari membre cu economiile occidentale. Si acesta s-a soldat cu semnele crizei din Spania si Italia, tari care au fost obligate sa-si reevalueze dezvoltarile economice. Grecia, Portugalia si Cipru, la randul lor, au trebuit sa ajusteze indicatorii economici privind serios catre ajutorul financiar comunitar. Alte implicatii “colaterale“ au crescut temerile oamenilor din tarile cu vechi state in UE, privind extinderea.
In Germania, Eurobarometrul a furnizat date care aratau ca 74% dintre locuitori sunt impotriva primirii de noi membri in UE in ani urmatori. Acelasi scepticism il intalnim si in Olanda, Belgia, Franta, Finlanda, Austria si Luxemburg.
In acest context, momentul 1 iulie 2013 transforma Croatia intr-un “nou venit” privit cu atentie. Dupa unii analisti croati, grija conationalilor privind momentul aderarii tine si de teama aparitiei unor dezamagiri viitoare fata de asteptari.
Procesul integrarii Croatiei a fost unul complex si chiar dur, atunci cand s-a pus problema cedarii catre Tribunalul Penal International a unor militari considerati eroi.
Daca am incerca sa comparam etapa negocirilor de aderare a Croatiei cu cea a altor state est-europene, vom gasi multe aspecte specifice unui stat care se forma in conditiile cerintelor impuse de comunitatea internationala si de Bruxelles. Problema condamnarii tuturor militarilor croati acuzati de crime de razboi nu era tocmai usoara, dupa un razboi la care a participat toata natiunea. Cum sa condamni niste militari care au luptat pentru independenta tarii? Iata intrebarea societatii croate care a acceptat cu greu consideratiile si solicitarile Curtii de la Haga. Probleme au existat si in procesul tranzitiei, cu tarile vecine, Serbia si Slovenia. Prima a fost si a ramas “partenerul” de disputa care numai la anumite presiuni UE a inteles ca relatiile trebuie sa se desfasoare cat de cat normal. Slovenia stat prieten croatilor nu a ezitat sa isi foloseasca statutul de membru UE ca sa blocheze de cateva ori aderarea Croatiei la spatiul comunitar.
Analistii croati considera ca aceste probleme din timpul negocierilor au devenit principala cauza a aparitiei unui curent eurosceptic, cu multe necunoscute in prezent.
Desi Croatia si Slovenia nu vorbesc despre Balcani la fel ca celelalte state din acest spatiu, ele sunt apropiate preocuparilor regiunii pentru, ca au fost impreuna decenii indelungate si au avut un comportament impus ce nu a creat diferentieri. Un singur aspect a diferentiat Iugoslavia de restul tarilor din Balcani: tipul de comunism practicat. Astfel ca, dupa razboaie, noile state balcanice au aderat rapid la obiectivul propus de Europa.
Aderarile din 2004 si 2007 au devenit momente importante, pentru ca acestea au inceput procesul istoric de unificare a continentului.
Intr-un interviu, analistul croat Augustin Palokaj afirma pe buna dreptate ca semnificatia momentului de aderare este perceput diferit de croati, care, “traind intr-un comunism” diferit de cel din celelalte tari, nu au avut “sentimentul ca aderarea la UE ar insemna o iesire din starea de izolare impusa de communism“. De aceea, croatii nu sunt atat de entuziasmati precum erau polonezi in 2004 si romani in 2007.
Un aspect important a vizat si situatia economica a Uniunii si atunci si acum, cu deosebirea ca in prezent UE are mai multe probleme cu functionarea decat in trecut. Tarile vestice care, atunci priveau cu intelegere si chiar cu aprobare aderarea noilor state, acum si-au diminuat entuziasmul. Din contra, unele considera ca s-a comis o eroare ca s-a acceptat aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007, intr-o perioada cand aceste tari nu erau pregatite sa intre in UE. De aceea - arata analistul citat -, Croatia a fost lasata sa astepte mai mult pentru a se evita greseli asemanatoare. A devenit membru deplin fara sa mai fie monitorizata prin Mecanismul de Monitorizare si Verificare impus Romaniei si Bulgariei, dar a fost atentionata asupra problemelor legate de justitie, coruptie si cele legate de consolidarea statului de drept.
In ce masura croatii au inteles avertismentul Vivianei Reding, comisar European pe probleme de justitie, care atentiona ca au “trecut timpurile si natiunile trebuie sa se supuna Bruxelles-ului pentru ca politicile interne nu mai exista”, ramane de vazut. Mai mult, criza a reactualizat o idee mai veche, care considera necesar un centru decisional unic care sa hotarasca evolutiile economice dupa un anumit tipar.
Cei 600 de functionari ai Directiei Generale pentru Afaceri Economice si Financiare sunt chemati sa decida asupra vietilor aproape a 500 milioane de oameni ai comunitatii, care trebuie sa inteleaga - dupa opinia lor - ca “made in France nu mai exista”, fiind o utopie a ministrului francez al Economiei. Concluzia Comisiei Europene intareste aceasta ideie cu: un produs fabricat exclusiv intr-o tara nu mai exista. Nu este necesar sa fii nationalist pentru a ramane stupefiat in fata acestei imagini oferite de Bruxelles.
Ce trebuie sa inteleaga Croatia ca nou venita din aceste consideratii? Simplu: ce au inteles si celelalte tari car au aderat dupa 2004, adica mai nimic,si asta pentru ca nu au o alta perspectiva.
Consiliul European dominat de marile puteri economice, in frunte cu Germania, au constituit un sediu opac al Bruxelles-ului, initiind o “autocratie postdemocratica“, dupa cum a numit-o filosoful german Jurgen Habermas, care functioneaza din ce in ce mai mult la nivelul COREPER (Consiliul Reprezentantilor Permanenti).
In presa franceza se vorbeste despre o anumita discrepanta intre Consiliul European si Comisia Europeana, primul “fiind expresia unui deficit democratic“, infiintat le cererea Frantei pentru a incetini parcusul Comunitatilor Europene catre o federatie. Se apreciaza ca CE a devenit un for decizional important cu o Comisie pe pozitie de “secretariat ascultator”.
Din toate aceste consideratii ramane important faptul ca Uniunea Europeana este evaluata din ce in ce mai mult de catre tarile membre din linia a doua dupa criterii economice.
Europa integrata avea in 1950 o crestere economica de 4%, in 1970 2,8%, iar in 1990 de 1,7% . Ce concluzie se poate trage de aici, este simplu: pe masura ce integrarea a avansat, cresterea economica a scazut.
Spre astfel de perspectiva se indreapta Croatia si celelate tari membre? Greu de spus, pentru ca situatia financiara a aratat o alta fata a economiilor unor tari precum Italia, Spania si Grecia, care indeamna la o analiza mult mai serioasa a parcusului economic.
Ce ramane de comentat este faptul ca experimentul politic privind integrarea nu a dat rezultatele scontate. Experimentul proiectului european este apreciat de unii analisti politici drept un proiect esuat pentru ca a “pierdut legitimitatea politica“.
Evenimentele dupa 1990 din fostul spatiu iugoslav au aratat, inca de atunci, ca posibilitatile UE sunt limitate. Numai interventia SUA a pus capat conflictului din Iugoslavia. Criza de acum a punctat alte disfunctionalitati ale UE. Largirea Comunitatii presupune admiterea unor noi state int-un spatiu pregatit sa faca fata solicitarilor acestora, aspect care nu se prea intampla astazi. Daca Canada recunoaste dificultatile gestionarii a zece provincii cu doua limbi, de ce UE nu ar recunoaste greutatile experimentului european cu 28 de tari si 24 de limbi.
Poate ca Jurgen Habermas are dreptate: Europa de azi se afla intr-un “impas structural“, care solicita o schimbare majora de perspectiva. Dupa filosoful german, criza de credibilitate se va adanci, daca Uniunea nu isi va propune, in prealabil, sa obtina mai multa legitimitate democratica.
Democratia de piata (market conforming democracy) asa cum este preconizata, nu va reusi decat sa adanceasca falia dintre opiniile cetatenilor si elitele politice conducatoare. Oare aceasta se doreste? Greu de spus, deocamdata.
