Guvernul ne demite din Europa democrațiilor constituționale

Performanța Guvernului Ponta este incontestabilă. I s-au dedicat în exclusivitate pagini întregi în The Economist (Putsch-up job) și un editorial de zile mari în Washington Post (Repression in Romania). Se reproșează o scurtcircuitare a democrației. Între timp, autoritățile se apără invocând argumentul necesității. De fapt se acuză, pentru că, în lumea democrațiilor consolidate, „necesitatea este pledoaria fiecărei încălcări a libertății umane. Este argumentul tiranilor; este crezul sclavilor“. (William Pitt cel Tânăr, premier britanic din sec. XIX)

De câteva săptămâni, România se află în plin război politic. Bătălia se desfășoară pe viață și pe moarte. Combatanții func­țio­nează în logica unui joc de sumă nulă. Avan­­tajele uneia dintre părți reprezintă în mod au­tomat pierderile celeilalte. La o privire mai atentă, chiar putem să distingem conturul unui conflict asi­metric în care legea devine o armă politică. Este ceea ce literatura de specialitate numește lawfare – strategia de a abuza de lege sau de o „legalitate aparentă“ pentru a obține un avantaj tactic. „Guvernul român a folosit o multitudine de mijloace legale pentru a ajunge la o stare de lucruri ne­cons­ti­tu­țională. În sine, mijloacele folosite sunt ins­trumente juridice, dar efectul este sub­minarea statului de drept. Cons­tit­uțio­na­lismul presupune un angajament față de un set de valori. Legea în sine nu are for­ța morală decât dacă este atașată unei gu­vernări constituționale. România poa­te avea legi represive urmate cu strictețe și ar fi un stat al legii în sens pur formal. Dar a avea legi care sunt aplicate nu în­seamnă neapărat și că ai un stat de drept legitim. Asta implică un an­ga­ja­ment față de valorile consacrate în ar­ti­colul 2 al Tratatului UE“, ne-a spus Kim Lane Scheppele, profesor la Universitatea Princeton.

Blitzkrieg anti-Constituție

Momentul decisiv în economia actualului con­flict, inclusiv pentru tempoul întregii ope­rațiuni, a avut loc la 27 iunie: trecerea Monitorului Oficial (MO), un veritabil ac­tiv strategic, în subordinea guvernului. Acum, acesta putea decide nu doar ce ac­te erau publicate, dar deținea controlul chiar asupra momentului publicării lor.

Deși controla mai toate pârghiile gu­ver­nării, premierul declanșează, metodic și sis­tematic, o coregrafie care își propunea ne­utralizarea sau cooptarea tuturor me­canismelor de checks and balances care ar fi putut, într-un fel sau altul, să îl in­co­modeze. Astfel, în logica planului, revo­carea Avocatului Poporului și înlocuirea sa cu un apropiat al puterii era imperativă (fapt care se consumă la 3 iulie). Doar el putea sesiza CCR în privința verificării cons­tituționalității unei OUG. Ulterior, pe 4 iulie, guvernul adoptă OUG 38 prin care limitează atribuțiile CCR, extrăgând ho­tărârile parlamentului de sub control cons­tituţional. La o zi distanță, guvernul se grăbește să treacă și OUG 41, prin care sim­plifica procedura de demitere a pre­ședintelui, impunând drept condiție mi­nimă de validare a referendumului cons­tatarea existenței unei majorități simple care s-a pronunțat împotriva pre­şe­din­telui.

Între timp, presiunile guvernului asupra diverselor compartimente ale sistemului de justiție se întețesc. Dan Mihalache, se­cretarul general adjunct al guvernului, anun­ța, la 24 mai, că la nivelul DNA și ANI vor trebui „operate“ anumite co­rec­ții. 3 zile mai târziu, mi­nistrul Justiției afirma că asupra Laurei Codruței Kö­vesi și a lui Daniel Morar pla­nează „suspiciuni de sub­ordonări, de influențe politice“, sugerând că nu se poate să „rămânem blo­cați în această discuție a acelorași magistrați rotați pe funcții“.

Nici Curtea Constituțională nu a scăpat aces­tor hărțuieli. Doar îndrăznise să cons­tate faptul că președintele este cel care are atribuția constituțională de a re­pre­zen­ta România la Consiliul European. Pe acest fond, ministrul Justiției acuză doi ju­decători de la CCR că s-ar afla în in­com­patibilitate. Mai mult, unul dintre liderii majorității parlamentare se dezlănțuie furios împotriva deciziilor judecătorilor CCR, contestându-le legitimitatea: „În ac­tuala ei componență, CCR este o rușine. Mă refer la oameni. Vă pot argumenta asta prin câteva decizii atât de străvezii partizane și probabil comandate pe care le-a dat CCR. Cum să guvernezi o țară, când ție îți interzice CCR, un Zegrean, să te duci la Bruxelles? Când tu ești prim-mi­nistru, ai votul parlamentului“. To­tuși, el nu s-a oprit aici, cerând inclusiv re­vocarea judecătorilor suspectați de o judecată partizană: „Parlamentul, gu­ver­nul împreună pot să îi revoce pe jude­cătorii CCR“. Nu mai conta faptul că le­gea fundamentală afirmă că „pe durata exer­citării mandatului, judecătorii sunt inamovibili“. Reacția Curții nu s-a lăsat prea mult așteptată. Într-un comunicat trans­mis mai multor foruri europene, CCR trăgea un grav semnal de alarmă: „Toate atacurile din ultima perioadă echivalează cu desfiinţarea Curții în componența ac­tuală stabilită pe baza Constituției“.

Reacțiile Bruxellesului

Însă manevrele guvernului român nu au scăpat neobservate unui Bruxelles care pa­re să-și fi învățat bine lecția din pre­ce­dentul Orbán. În numai câteva săptămâni, semnalele transmise de Guvernul Ponta s-au dovedit a fi dezastruoase. Încrederea Europei în România a fost serios pusă sub semnul întrebării. Președintele Consiliului European s-a arătat profund preocupat fa­ță de „statul de drept și independența justiției“, altfel, principii fundamentale ale Uniunii și a căror aplicare este na­tu­rală. Și președintele Comisiei, José Manuel Barroso, și-a exprimat preocuparea față de consecințele asupra statului de drept, independenței justiţiei și rolului CCR. Mai mult, Barroso a punctat că „mecanismele de checks and balances ale unui sistem democratic trebuie să fie garantate“ și a cerut Guvernului Ponta „să respecte in­de­pendența sistemului de justiție, să resta­bilească puterile Curții Constituționale, să se asigure că deciziile sale sunt res­pectate și să numească un Avocat al Po­porului care se bucură de susținerea tu­turor partidelor“. Dură a fost și reacţia co­misarului pentru Justiție, Drepturi Fun­da­mentale și Cetățenie, Viviane Reding, care declara pentru Financial Times că „da­că nu există reasigurări credibile și acțiuni concrete ale guvernului pentru restabilirea statului de drept în România, țara poate pierde ani în procesul de integrare completă în UE“. Aceasta nu doar reproșează presiunile asupra justiției, limitarea competențelor CCR sau înlă­tu­rarea Avocatului Poporului în afara pro­cedurilor normale, dar îl avertizează pe ministrul Justiției că statul de drept și in­dependenţa justiției sunt capitole de referinţă în cadrul MCV.

Slăbiciunea Uniunii

Și totuși, ce mecanisme are UE pentru a pedepsi derapajele din statele membre? Experții listează câteva măsuri sectoriale. Astfel, ca și în cazul Ungariei, Uniunea poate sesiza Curtea Europeană de Justiție față de eventualele violări ale dreptului co­munitar. „Însă această pârghie func­țio­nează pentru probleme destul de limitate unde Uniunea dispune de o autoritate su­perioară de reglementare și nu lovește în inima crizei constituționale“, crede Kim Lane Scheppele. Totodată, Bruxellesul poa­te decide tăierea fondurilor europene de coeziune, „însă acest lucru se poate face doar dacă o țară eșuează să respecte anu­mite criterii bugetare, nu dacă ucide statul de drept“. O pârghie suplimentară ar putea fi invocarea îndeplinirii unor con­diţionalități de natură politică înainte de accesarea unor împrumuturi UE sau FMI. Fondul poate oricând refuza plata unor tranșe dacă țara respectivă face ceva ce ins­tituția dezaprobă. Uniunea mai poate decide nu doar menținerea monitorizării României sub MCV, ci chiar extinderea sa prin adăugarea de noi capitole. Refuzul de a permite accesul României în cluburi europene selecte, precum spațiul Schen­gen, poate oferi o pârghie suplimentară Eu­ropei. Comisia chiar ne-a avertizat ex­plicit în acest sens. Pe termen scurt, este foarte probabil ca manevrele Guvernului Ponta împotriva statului de drept să se deconteze negativ în raportul MCV de pe 18 iulie, cu consecințe directe asupra cursei pentru spațiul Schengen. Pe fond, însă, nu putem să nu observăm că UE nu este echipată să răspundă unui blitzkrieg împotriva statului de drept: „Uniunea suferă nu de voință politică, ci de pârghii instituționale. Niciunul dintre mijloacele listate nu răspunde în mod semnificativ provocării unui lider care calcă în picioare Constituția. De asta este Uniu­nea frustrată acum. Nu poate să prevină con­tagiunea orbanizării“, recunoaște Kim Lane Scheppele.

Desigur, dacă derapajele României vor con­tinua, există chiar riscul inițierii pro­cedurilor prevăzute de Art. 7 din Tratatul de la Lisabona, ale căror consecințe pot merge până la așa-numita „opțiune nu­cleară“: suspendarea dreptului de vot în Consiliu. Și totuși, este o procedură gre­oaie care consumă foarte mult timp. Mai întâi, trebuie să existe constatarea din par­tea Consiliului a existenței unui pericol real de violare gravă a valorilor Uniunii. Sigur, Comisia ne-a arătat deja pisica, sem­nalându-și preocuparea față de în­călcarea principiilor statului de drept, una dintre valorile fundamentale consacrate prin articolul 2 al Tratatului și care poate fi invocată ca temei pentru activarea pre­vederilor alineatului 1, articolul 7. Dar această măsură poate fi inițiată de 1/3 dintre statele membre, de Parlament sau de Comisie și trebuie votată de 4/5 dintre statele membre, după obținerea con­sim­țământului PE. Dar oare ce acțiune ar pu­tea împinge România în colimatorul aline­atului 1, articolul 7? „Dacă deciziile CCR în privința referendumului vor fi în­căl­cate, fie înainte de referendum, prin le­gea pe care parlamentul o va adopta în se­siune extraordinară, fie după, prin re­cunoașterea - de facto, sau prin art. 3 al Hotărârii nr. 34/6 iulie 2012 care dă dreptul parlamentului să stabilească pro­cedura de urmat dacă referendumul este invalidat -, atunci cred că instituțiile UE vor acționa“, avertizează Vlad Perju, di­rec­torul Centrului Clough pentru Studiul Democrației Constituționale, de la Boston College. //