Pe aceeași temă
Aparitia Coreei de Nord ca stat a fost o consecinta a delimitarii sferelor de influenta la sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial. Aflata sub stapanirea Japoniei imperiale pana la capitularea acesteia in 1945, Peninsula Coreea a fost divizata dupa modelul Germaniei: partea de sud a ajuns sub control american, iar nordul a fost plasat sub influenta sovietica. Puterile invingatoare au asigurat, initial, ca solutia divizarii era una provizorie, SUA si URSS angajandu-se, alaturi de China sa negocieze in cadul unor intalniri ulterioare unificarea Coreei si crearea unui guvern national. Comisia comuna creata de URSS si SUA in decembrie 1945 a fost repede blocata, iar peste trei ani, americanii au organizat, sub supravegherea ONU, alegeri in Coreea de Sud si au a creat Republica Coreea (sau Coreea de Sud), dependenta de SUA. Sovieticii au organizat si ei, dupa doar o luna, un scrutin in Coreea de Nord si au format Republica Democrata Populara Coreeana (sau Coreea de Nord), condusa de Kim Ir Sen, care avea un regim comunist.
In 1950, regimul comunist de la Phenian a declansat un atac surpriza si a invadat Coreea de Sud. Conflictul a degenerat pe fondul implicarii voluntarilor comunisti chinezi de partea Coreei de Nord si al SUA (care actionau sub egida unui mandat ONU) de partea Seulului. Razboiul dintre cele doua Coreei s-a incheiat dupa moartea lui Stalin in 1953, printr-un armistitiu semnat doar de Comandamentul ONU, Coreea de Nord si China. SUA si Coreea de Sud nu au devenit niciodata parti la acordul din 1953.
Linia de demarcatie dintre cele doua Coreei, stabilita dupa razboi, a reflectat impartirea echitabila a sferelor de influenta dupa al doilea razboi mondial (in 1953, a fost mentinuta granita fixata pe paralela de 38 grade solicitata de presedintele Truman lui Stalin in 1945 si care servea intereselor SUA de a ramane o putere importanta in Pacific) si a devenit una dintre cele mai militarizate granite din lume.
Politica externa a lui Kim Ir Sen a fost o consecinta a configuratiei geopolitice a Extremului Orient dupa al doilea razboi mondial. Coreea de Nord, un stat mic, inconjurat de puteri precum URSS, China si de aliati ai SUA, ca Japonia si Coreea de Sud a incercat sa construiasca o balanta de putere regionala intre capitalism si comunism, intre Moscova si Beijing. Obiectivele de politica externa ale Phenianului au fost, in perioada razboiului rece, potrivit lui Charles K. Armstrong, director al Centrului de Cercetari Coreene, Columbia University :”extragerea de resurse economice, nealinierea politica si dezvoltarea unor capacitati nucleare independente”.
Coreea de Nord a avut o politica externa ofensiva prin care a incercat subminarea Coreei de sud si a Japoniei, aliatii SUA (care au mentinut trupe pe teritoriul controlat de Seul). Totodata, politica sa de aliante din perioada razboiului rece a fost un balans intre cele doua superputeri comuniste URSS si China. in relatia cu Moscova si Beijingul, Kim Ir Sen a incercat sa obtina cat mai multe ajutoare economice si militare din partea acestora si a evitat implicarea in conflictul sino-sovietic din anii 1960.
Pentru a contrabalansa puterea Coreei de Sud si a Japoniei (state clientelare SUA) in Asia, regimul nord corean a construit capacitati militare duble fata de cele ale rivalului din sud (o armata de 1,2 milioane de soldati fata de 680.000 si a investit 25% din PIB in facilitati militare) si a organizat numeroase ”actiuni provocatoare” la adresa inamicilor sai. Rapirile de cetateni japonezi (fapt recunoscut chiar de catre Kim Jong Il in 2002), actele de terorism (in 1987, Coreea de Nord a sponsorizat deturnarea unui avion japonez de catre Liga Comunista Japoneza-Factiunea Armata Rosie), infiltrarea de agenti inarmati in Coreea de Sud (se estimeaza ca intre 1954-1992, regimul de la Phenian a infiltrat in statul vecin 3693 agenti) si doua tentative de asasinare a presedintilor sud-coreeni, Park Chung Hee si Chun Doo Hwan au fost instrumente de politica externa ale regimului comunist. Mai mult, aceasta se baza pe Juche (ideologia inventata de Kim Ir Sen care presupunea o filozofie de ”autoajutorare”).
Inarmarea nucleara a Coreii de Nord a inceput in 1965, cand a incheiat un acord cu URSS ce prevedea crearea unui centru nuclear de cercetare la Yongbyon, folosind uraniul de la cateva mine de pe teritoriul nord-coreean. Peste 10 ani, la Yongbyon a fost construit un reactor nuclear similar celor care existau in URSS (independent de sovietici), iar in 1985, serviciile de informatii americane au anuntat ca regimul de la Phenian a dezvoltat un sistem de constructie a armelor nucleare. in acelasi an, au inceput presiunile internationale la adresa Phenianului, iar Coreea de Nord a semnat Tratatul de neproliferare nucleara ca ”stat care nu detine arme nucleare”, se pare la cererea expresa a sovieticilor.
In cei 61 de ani de existenta ca stat, Coreea de Nord a fost condusa de doi lideri: Kim Ir Sen, si dupa moartea acestuia, fiul sau Kim Jong Il, care au construit un regim totalitar ”opac”. Cultul personalitatii celor doi lideri, esecul constructiei economiei de comanda (care a culminat in anii 1990 cu foamete) si cenzura presei locale si a celei straine sunt putinele aspectele cunoscute ale ”interiorului” unuia dintre ultimele regimuri comuniste din lume.
Charles K. Armstrong, director al Centrului de Cercetari Coreene, Columbia University: ”Coreea de Nord este o aberatie a sistemului international postrazboi rece, o relicva a trecutului stalinist”.
Colin Powel (fost Secretar de Stat al SUA): ”Coreea de Nord este un stat disperat, care se poate baza doar pe armele nucleare”.
Pentru index-ul intregului dosar accesati acest link!
