Pe aceeași temă
La 31 august, preşedintele Obama transmitea din biroul său de la Casa Albă semnalul retragerii trupelor americane din Irak. Astfel, la finele anului viitor, majoritatea celor 50.000 de militari americani (dintr-un efectiv iniţial de 150.000), care încă se mai află aici, se vor fi întors acasă. Cum va evolua Irakul fără SUA?
În urmă cu doar 4 ani, Irakul părea pierdut. Scăpat de sub control. Nimeni nu mai credea într-un final fericit. Aproape toţi se resemnaseră, căutând o cale de ieşire. Visul preşedintelui George W. Bush, al unei revoluţii democratice în inima Orientului Mijlociu, ajunsese de-a dreptul ridicol. Pur şi simplu, armata americană asista neputincioasă la „balcanizarea“ Irakului. Devenise o societate eşuată. Prăbuşirea regimului Saddam Hussein crease nu doar un vid de putere, ci şi dezgheţul loialităţilor primare.
Grupurile, etnice sau religioase, deveniseră actorii principali. Treptat, logicile exclusiviste colonizează spaţiul public, transformându-l treptat într-un joc de sumă zero. Clivajele tradiţionale, în special cele dintre şiiţi şi suniţi, revin în forţă.
Neîncrederea, competiţia pentru putere şi resurse capătă dintr-o dată mize existenţiale. Perspectiva negocierii unui nou contract social părea de domeniul ştiinţifico-fantasticului. De-aici şi până la războiul civil nu a fost decât un pas.
Pe parcursul anului 2006, Bagdadul devine scena unor ample epurări sectare. Escadroanele morţii, provenind din rândurile miliţiilor private şiite controlate de Muqtada al Sadr, descind adesea în cartierele locuite de suniţi. De cele mai multe ori, execuţiile sunt tolerate de către armata guvernamentală sau poliţie, organisme preponderent şiite. Neîncrederea comunităţilor sunite în instituţiile statului care ar trebui să le ofere protecţie este totală. Treptat, statu-quo-ul îi împinge pe suniţi tot mai mult în braţele Al-Qaeda. Se creează o alianţă din necesitate. De-altfel, argumentul militanţilor Al-Qaeda era extrem de convingător: „Noi suntem suniţi. Voi sunteţi suniţi. Americanii şi iranienii îi sprijină pe şiiţi, aşadar hai să luptăm împotriva lor împreună“.
Rezultatul? Aproape 1.800 de omoruri în fiecare lună; în medie, câte 60 de cadavre apăreau în fiecare zi pe străzile irakiene. Dacă o bombă exploda într-o piaţă omorând 50 de civili şiiţi, a doua zi 50 de suniţi erau găsiţi pe câmp, fiecare cu câte un glonţ în cap. Era o scenă ciclică, repetată de nenumărate ori în acele zile. „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ devenise legea spaţiului public irakian.
Pe acest fundal, intră în scenă celebra „the surge“ coordonată de generalul David Petraeus şi care avea să aibă un impact decisiv asupra dinamicii războiului civil. Retroactiv, trebuie precizat că o simplă suplimentare cu 20.000 de militari (a unor forţe care în teren deja totalizau 130.000) nu ar fi putut, de una singură, să transforme statu-quo-ul. Altminteri de ce ar fi reuşit 20.000 de militari acolo unde nu puteau 130.000? Reţeta transformării este mult mai complexă. Un al doilea ingredient, care tinde să fie subevaluat astăzi, a fost necesar: trezirea triburilor din Anbar. O fisură iniţial insesizabilă între suniţi şi Al-Qaeda se transformă într-o prăpastie de netrecut. Intuind potenţialul noului peisaj strategic, mulţi dintre comandanţii americani de la firul ierbii speculează ruptura, investind masiv în cooptarea triburilor.
Statistic, la nivelul anului 2006 existau două centre de gravitaţie ale conflictului: pe de o parte, Bagdadul (unde se înregistrau în jur de 44% dintre pierderile americane), iar pe de alta, provincia Anbar (responsabilă de 42% dintre pierderile americane). Stabilizarea acestor zone critice ar fi atras o reducere cu aproape 90% a violenţei. Lucru care până la urmă s-a şi întâmplat. În acest context, cartierele sunite din Bagdad au fost pur şi simplu „inundate“ cu proaspetele rezerve americane. Misiunea lor? De a-i proteja pe civilii suniţi în faţa miliţiilor şiite. Petraeus a înţeles imediat că cele două „comunităţi nu vor renunţa la violenţă şi nu se vor angaja într-un proces de negociere politică paşnică până când spectrul terorii şi teama care plana asupra fiecăreia nu erau îndepărtate. Trebuia să le oferim suficientă predictibilitate şi siguranţă fizică pentru a le convinge să lucreze unele cu altele“, ne-a declarat David Kilcullen, unul dintre principalii arhitecţi intelectuali ai reţetei Petraeus. De-altfel, „o soluţie politică nu putea fi dezvoltată atât timp cât nivelul violenţei nu putea fi coborât la o cotă acceptabilă social. Era imposibil ca facţiunile irakiene să ajungă la compromisuri politice pe probleme de natură existenţială. Suplimentarea a fost în parte gândită să reducă decisiv nivelul violenţei etno-sectare pentru a crea spaţiul politic necesar partajării resurselor şi a puterii“, crede colonelul Peter Mansoor, unul dintre adjuncţii de atunci ai generalului Petraeus.
Şi totuşi, unde ne aflăm astăzi? Progresele realizate se văd cu ochiul liber. Ameninţarea miliţiilor şiite s-a redus semnificativ, iar de la 1 ianuarie 2009 forţele de securitate guvernamentale au preluat conducerea tuturor operaţiunilor în curs. Astăzi, forţele guvernamentale numără în jur de 660.000 de militari, reunind forţe navale, aeriene, unităţi de poliţie locală şi federală.
Antrenate şi consiliate de americani, acestea sunt perfect capabile să fie garantul ordinii sociale şi politice. Din această perspectivă, obiectivul tactic al „suplimentării“ din primăvara anului 2007 a fost îndeplinit: populaţiile celor două comunităţi se simt în siguranţă. Teama existenţială a fost depăşită. În plus, opinia publică, deopotrivă şiită sau sunită, are încredere în capacitatea şi voinţa forţelor guvernamentale de a le asigura securitatea. Pe de altă parte însă, progresul politic este unul foarte modest. Clivajele dintre centru şi periferie rămân profunde, o realitate accentuată mai ales pe fondul inexistenţei unui aranjament funcţional de distribuţie echitabilă a veniturilor realizate din comercializarea petrolului. În plus, fiind un sistem electoral cu reprezentare proporţională care favorizează guvernările de coaliţii, blocajele politico-administrative au devenit măsura normalităţii. Dar poate cea mai gravă este marginalizarea foştilor insurgenţi, a miliţiilor tribale sunite din Anbar, care continuă să rămână în afara structurilor de securitate oficiale. Se uită că, fără aportul lor, Irakul ar arăta şi astăzi ca în 2006. Pe viitor, o pace socială durabilă nu îi poate exclude. Până atunci, Irakul rămâne un butoi cu pulbere aflat într-o stare de armistiţiu fragil. Iar americanii pleacă. Parafrazând un celebru aforism, americanii sunt cei care până acum „i-au ţinut pe iranieni la distanţă şi tensiunile etno-sectare la pământ“. Oare ce ne rezervă viitorul? //
* * *
Militarii avertizează
Voci influente din armata irakiană au avertizat că aceasta nu este nici pe departe capabilă să preia responsabilităţile operaţionale ale SUA. Generalul Babakir Zebari a declarat: „Dacă aş fi fost întrebat despre retragere, le-aş fi spus politicienilor: americanii trebuie să rămână până când armata irakiană este complet pregătită, adică până în 2020. Problemele vor începe după 2011 – politicienii trebuie să găsească o altă modalitate pentru a umple golul“.
Lovitură de stat?
New York Times a relatat confesiunea unui politician important din Irak. Acesta tocmai avusese o discuţie cu un general irakian, context în care l-a chestionat în legătură cu posibilitatea unei lovituri de stat. Generalul a desfăşurat imediat o hartă a capitalei cu un plan foarte elaborat: camioane răsturnate pentru a bloca accesul de la principala bază americană către Zona Verde, asediul Parlamentului, cucerirea staţiilor de televiziune.
* * *
Obama dixit
„În această seară, vă anunţ că misiunea americană de luptă în Irak a luat sfârşit. Operaţiunea «Eliberarea Irakului» s-a terminat, iar responsabilitatea securizării ţării aparţine acum poporului irakian. Aceasta a fost o promisiune pe care am făcut-o în faţa poporului american în campanie. În februarie am anunţat un plan pentru retragerea formaţiunilor noastre combatante din Irak, simultan cu dublarea eforturilor, în sensul consolidării forţelor de securitate irakiene şi de sprijinire a guvernului.
Exact asta am şi făcut. Am retras aproape 100.000 de militari americani şi milioane de echipamente. Am închis sau transferat irakienilor sute de baze. Toate acestea completează transferul către irakieni a responsabilităţii pentru propria lor securitate.
Trupele americane s-au retras din oraşele irakiene încă din vara trecută, fiind înlocuite de unităţi irakiene. Deşi Irakul rămâne încă scena unor atacuri teroriste, violenţele au atins cel mai redus nivel de la izbucnirea războiului.
O forţă de tranziţie va continua să rămână în Irak cu o misiune diferită: aceea de a consilia şi asista forţele de securitate irakiene şi de a le sprijini în misiuni de contraterorism. Însă, în conformitate cu acordul pe care îl avem încheiat cu guvernul irakian, toate trupele SUA vor pleca până la sfârşitul anului viitor. Sigur, violenţele nu vor lua sfârşit odată cu sfârşitul misiunii noastre combatante. Extremiştii vor continua să plaseze bombe, să îi atace pe civilii irakieni şi chiar să inflameze tensiunile sectare. Dar, în cele din urmă, numai irakienii sunt cei care îşi pot rezolva divergenţele şi securiza străzile.
În Afganistan, am ordonat desfăşurarea de trupe adiţionale care – sub comanda generalului David Petraeus – luptă pentru a frânge elanul talibanilor.
Dar, la fel ca şi cu suplimentarea din Irak, aceste forţe se află aici pentru un timp limitat, pentru a oferi afganilor spaţiul necesar consolidării propriilor capacităţi de securitate. Dar, ca şi în cazul Irakului, nu putem să o facem noi în locul afganilor. În ultimă instanţă, ei sunt cei care trebuie să-şi securizeze propriul viitor. În august 2011, vom iniţia transferul de responsabilitate către afgani. Frecvenţa reducerilor va fi determinată de condiţiile din teren. Dar să fim bine înţeleşi: tranziţia va începe – un război fără sfârşit nu serveşte nici interesele noastre şi nici poporul afgan.“
