Reizbucnirea conflictului Nagorno-Karabah. Unde e cheia soluției?

Stefan Popescu | 06.10.2020

Conflictul dintre separatiștii armeni din enclava Nagorno-Karabah și Azerbaidjan tinde să ia alura unui adevărat război regional.

Pe aceeași temă

Timp de 26 de ani, de la acordul de încetare a focului semnat în mai 1994, situația din Caucazul de Sud era definită drept «conflict înghețat», adică un conflict care după o etapă militară este întrerupt de un acord de încetare a focului. Perioade de dezgheț au mai fost, alături de o serie de incidente de-a lungul liniei de demarcație cuprinsă în acordul de încetare a focului, cea mai importantă fiind între 2 și 5 aprilie 2016 – o adevărată bătălie cu arme grele, în urma căreia forțele Azerbaidjanului au reușit să restabilească controlul pe aproape 20 de kilometri pătrați din zona-tampon. Azerbaidjanul având posibilități financiare de pe urma rentei petro-gaziere, a demarat un amplu program de modernizare și dezvoltare a forțelor sale armate. Mica Armenie, care susține forțele separatiste din Nagorno-Karabah, nu are capacitatea să țină pasul cu rivalul de la Est, în ciuda faptului că Federația Rusă îi livrează arme ceva mai moderne pentru a se asigura cât de cât un echilibru strategic între Baku și Erevan.

Interesul armenilor este menținerea statu quo-ului, în condițiile în care aceștia ocupă 20% din suprafața de 86 600 kmp a Azerbaidjanului, atât enclava Nagorno-Karabah (11 430 kmp), cât și teritoriul care o separă pe aceasta de frontiera armeană, alături de o porțiune strategică, muntoasă, aflată la vest de Nagorno-Karabah și care reprezintă cea mai mare parte a raionului Agdam (în total, aproape 6 000 kmp).

Din punctul de vedere al dreptului internațional, se bat cap în cap două principii. Primul este dreptul popoarelor de autodeterminare, principiu susținut de partea armeană și pe baza căruia oblastul autonom Nagorno-Karabah și-a proclamat independența ca răspuns la decizia Parlamentului Republicii Azerbaidjan din 26 noiembrie 1991 de abolire a tuturor formelor de autonomie de pe teritoriul național. Al doilea principiu este integritatea teritorială, susținut de partea azeră, inclusiv ca justificare a acțiunilor armate din aceste zile. Iată că avem de-a face cu un conflict ale cărui rădăcini sunt destul de adânci, din 1923 când Stalin decide alipirea teritoriului Nagorno-Karabah, populat aproape exclusiv cu armeni, la Azerbaidjan, care oricum se afla împreună cu Armenia și Georgia într-o structură mai largă – Republica Socialistă Federativă Sovietică a Transcaucaziei. Mai trebuie spus, pentru a avea o imagine și mai clară a importanței acestui teritoriu pentru armeni, că Nagorno-Karabah era un fel de Munte Athos al armenilor – peste 100 de așezăminte religioase, biserici și mănăstiri, au fost fie închise, fie distruse în timpul lui Stalin. Prin urmare, un teritoriu cu o sacralitate aparte, a cărui memorie a fost păstrată ca atare mai ales în sânul diasporei armene (estimată la 8,5 milioane de persoane și foarte influentă asupra politicii Armeniei).

Un conflict cu dimensiune regională

Într-o regiune precum Caucazul de Sud, actorii interesați în conflictul ce are în centru enclava Nagorno-Karabah nu sunt numai cei locali. Declarațiile președintelui turc Recep Tayyp Erdoğan și ale ministrului turc al apărării, Hulusi Akar, „vom sprijini Azerbaidjanul cu toate mijloacele”, au scos în evidență un prim actor, Turcia. Cu atât mai mult cu cât președintele francez, Emmanuel Macron, a declarat că, potrivit serviciilor de informații franceze, cca 300 de combatanți din Siria și din Libia au fost aduși de Turcia pe frontul azero-armean. Că este adevărat ori nu, un lucru cert este proximitatea dintre Ankara și Baku, ambele părți ale sferei turcofone. Turcia este legată de Azerbaidjan și de interese economice majore, aceasta fiind singura sursă de aprovizionare în hidrocarburi care îi permite să nu fie dependentă exclusiv de Rusia. Totodată, prin proiectul comun TANAP, gazoductul transanatolian, Turcia oferă singurul debușeu extern pentru gazul azer. Dar și în cazul Turciei sunt nuanțe. Dacă în Siria și în Libia există o rivalitate controlată, între Ankara și Moscova, în cazul Caucazului de Sud, angajamentul turc este mult mai reținut. Turcia realizează că această regiune, fostă parte a URSS, este văzută de Rusia drept o sferă exclusivă de influență. Blocarea virajului strategic al Georgiei în 2008 este o lecție învățată în toate capitalele lumii. Acum 10 ani, a început o apropiere pragmatică între Turcia și Armenia, blocată însă la Erevan de influenta diasporă armeană care a insistat pe necesitatea recunoașterii „genocidului armean”. Iată un alt actor regional în conflict, diaspora armeană, care a oprit Turcia de la o atitudine mai pragmatică față de situația din Caucazul de Sud.

Fără îndoială, un actor important este Federația Rusă, care încearcă să păstreze o anumită echidistanță față de Armenia și Azerbaidjan, vânzând armament amândurora. Armenia este și parte a Tratatului de Securitate Colectivă și găzduiește și o importantă bază militară rusă, spre deosebire de Azerbaidjan, care cochetează cu organizația alternativă GUAM (Organizația pentru Democrație și Dezvoltare – Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova). Având în vedere numeroasele contradicții cărora trebuie să le facă față, Federația Rusă preferă pentru moment să acționeze sub umbrela Grupului de la Minsk, un format de mediatori – Rusia, Franța și SUA – în cadrul OSCE. Evident, Rusia nu va permite o recucerire a Nagorno-Karabah. Franța este o altă putere interesată atât din pricina importanței comunității armene (care a dat și un prim-ministru – Édouard Balladur), a interesului francez de a construi o prezență în Asia-Centrală, cât și din cea a rivalității cu Turcia în Mediterana Orientală. În sfârșit, Iranul șiit, îngrijorat că Azerbaidjanul ar putea la un moment dat să exercite o influență asupra comunității azere (evaluată undeva între 15 și 30 de milioane de persoane !), este un susținător al Armeniei. În plus, via Armenia și teritoriile azere controlate de aceasta, este și singura legătură directă a Iranului cu Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, deci cu Rusia.

Este foarte posibil ca, și în cazul acestui conflict, cheia soluției, fie și provizorie, să se afle în dialogul dintre Moscova și Ankara.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22