Pe aceeași temă
Pe cat de buna este pentru Europa stirea victoriei in alegerile prezidentiale franceze a lui Nicolas Sarkozy, care promite sa repare fisurata punte transatlantica, pe atat de rea e criza manifestata in esecul celor din Turcia. Inmormantarea, la finele saptamanii, a candidaturii islamistului Abdullah Gül la sefia statului turc nu e decat simptomul vizibil al maladiei unei democratii dintotdeauna precare, aflate acum cu un picior in groapa.
Cat de democratica este deci Turcia? Date fiind natura, cauzele si consecintele posibile ale crizei de la Ankara, aceasta intrebare e la fel de justificata ca nedumeririle iscate de prefacerea treptata a parlamentului bucurestean, dintr-o institutie cheie a democratiei, intr-una antidemocratica.
La portile UE
De o jumatate de veac incoace, Turcia, stat membru al NATO, bate la poarta Comunitatii Europene. De tot atata timp, americanii si stanga vest-europeana militeaza pentru cooptarea ei, iar crestin-democratii ii refuza constant biletul de intrare. Teoretic, cheia integrarii s-ar afla sub presul cancelariei de la Ankara, oficialii neavand decat sa intinda mana si sa o ridice. In acest scop, s-a tot afirmat la Bruxelles, Berlin si Paris, ar fi de-ajuns ca guvernul turc sa respecte realmente drepturile omului si ale minoritatilor. S-o faca in fapte, si nu doar in vorbe si, dupa cum i-a cerut imperativ Franta, sa admita in fine genocidul comis asupra armenilor.
Turcia nu s-a conformat decat in parte si fara nici o tragere de inima, elitele ei considerand ca tara de la Bosfor risca sa nu fie acceptata in veci ca partener egal in drepturi de "crestinul club european". Aceasta extinsa convingere a alimentat in Turcia un nationalism exacerbat, dand si islamismului apa la moara.
Aflata si cultural, si economic departe de lumea dezlantuita a libertatii si prosperitatii apusene, Turcia s-a inghesuit in ultimii ani tot mai nerabdatoare catre intrarea in saloanele europene, parand sa bata insistent pasul pe loc. Mai nou, reforma si democratia turca au ajuns insa pe punctul de a face cale-ntoarsa spre trecut. Ceea ce e extrem de grav, nu in ultimul rand, din unghiul intereselor de securitate occidentale. Fiindca Turcia e mai importanta poate azi decat a fost vreodata ca pilon al apararii flancului sud-estic al Aliantei Nord-Atlantice amenintate de rusi, intrucat se gaseste la o aruncatura de bat de gura lupului islamist.
Or, sub conducerea Partidului Dreptatii si Dezvoltarii, cum se numeste formatiunea islamistilor turci, calificati in Vest drept "moderati", spre a-i distinge de teroristii fratiilor musulmane, ai unor gruparii sunite de tipul Hamas, ori siite, precum Hezbollah, Turcia s-a modificat sensibil. In doar cativani ani, statul turc a introdus reforme de neconceput pentru national-conservatorul establishment kemalist, care-l controleaza de la finele primului razboi mondial incoace. In reactie la dorinta multor turci din Istanbul si zonele occidentalizate de a-si vedea tara integrata in Uniunea Europeana, autoritatile de la Ankara au reformat Codul Penal. S-au introdus reglementari pedepsind asasinatele savarsite sub pretext religios si maltratarea sau violarea nevestelor. Si, in ciuda asasinarii scriitorului armean Hrant Dink, a unor preoti si misionari crestini, oficialitatile au dat in genere multiple semne ca incep sa respecte cat de cat drepturile civice fundamentale. Chiar si tratamentul aplicat minoritatilor s-a ameliorat simtitor, kurzilor permitandu-li-se in fine sa-si utilizeze propria limba materna fara sa se confrunte cu sanctiunile draconice ale deceniilor trecute.
In fine, profitand de negocierile de aderare la UE, guvernul islamist al premierului Erdogan a reusit sa erodeze parte din influenta iesita din comun de care se bucura armata din epoca parintelui fondator al Turciei moderne, Kemal Atatürk, incoace. Atatürk insusi fusese general si repurtase ca militar succese considerabile. Nu e o coincidenta, dupa cum remarca Wolfgang Guenter Lerch in paginile ziarului conservator german Frankfurter Allgemeine Zeitung, ca buna parte dintre cei 10 presedinti ai republicii (create pe ruinele statului otoman turc) "au fost generali". Exceptie au facut Turgut Özal, Suleiman Demirel si actualul presedinte demisionar Sezer.
Aparent, generalii, hotarati sa impiedice acapararea controlului asupra tarii de catre extremistii de stanga sau de dreapta, iar mai nou de catre islamisti, au declansat si actuala criza politica din Turcia. Fiindca militarii s-au opus vehement desemnarii unui demnitar islamist in functia de sef al statului. Dupa ce premierul Tayyip Recept Erdogan renuntase la o candidatura, a ridicat pretentii la presedintie ministrul de Externe Abdulah Gül. Trecand drept un diplomat abil si un politician moderat, Gül se bucura de multa simpatie, nu in ultimul rand in vestul Europei. Marul discordiei l-a constituit insa nu el, ci basmaua islamica pe care insista s-o poarte sotia sa.
Or, basmaua musulmana a incetat de mult sa mai fie un simplu accesoriu vestimentar. Nenumarate conflicte au izbucnit in ultimii ani in Occident pe marginea acestui insemn. Multi il considera a fi un manifest politic revendicand desfiintarea democratiei si crearea statului teocratic musulman, mai degraba, decat a reprezenta convingeri religioase individuale, precum o cruce crestina sau o kippa evreiasca.
Islamistii contesta laicitatea
In Turcia, acest litigiu n-avea cum sa nu fie exacerbat de constiinta de sine a unui establishment kemalist, pentru care insasi ratiunea de stat si deci si propria ratiune de a fi este prezervarea si perpetuarea statului national secular si a despartirii sale nete de sfera religioasa. Or, dupa decimarea crestinilor sai, statul turc are o populatie in proportie de 9% musulmana. In conditiile globalizarii revolutiei islamiste, inaugurate de iranieni, in 1979, si ajunse la apogeu odata cu atentatele teroriste ale Al Quaida de la 11 septembrie 2001, era imposibil ca reverberatiile ei sa nu sfarseasca prin a afecta si natiunea turca.
Armata a reactionat la candidatura lui Abdullah Gül amenintand, la 28 aprilie, cu un puci, daca, asa cum stipuleaza Constitutia, parlamentul ii oferea fotoliul prezidential, alegandu-l cu doua treimi din voturi.
In Turcia, loviturile de stat militare au o indelungata traditie. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, generalii s-au revoltat de trei ori, la interval de cate un deceniu, incepand din 1960. Ultima lovitura de stat s-a petrecut in septembrie 1980, reinstaurarea puterii civile fiind posibila abia dupa 3 ani. In fine, un puci indirect a avut loc in 1996, cand, pe cai in aparenta legale, generalii au reusit sa obtina demiterea primului premier islamist al Turciei, Necmettin Erbakan, dascalul politic al lui Erdogan si Gül.
Dar timpurile s-au schimbat. Islamistii si-au consolidat masiv pozitiile in Turcia, preluand rand pe rand privilegiile detinute prin traditie de militari si de establishmentul kemalist. Acumularea de prerogative, de catre islamisti, a fost inlesnita de faramitarea spectrului politic laic si nationalist din Turcia, precum si de tratativele de aderare ale Ankarei la UE, respectiv de eforturile de democratizare a Turciei. Conform europenilor, lovitura de stat e un instrument politic deopotriva caduc si inadmisibil, iar controlul civil asupra treburilor statului, un imperativ categoric. Nu putini turci si-au asumat acest punct de vedere.
Cee ce i-a intarit pe islamisti. Constienti de noua lor forta si de simpatia de care se bucura in randul unei populatii prea putin occidentalizate, islamistii au continuat sa polarizeze si sa exacerbeze divergentele si angoasa. Premierul a evitat sa intre in dialog cu reprezentantii sutelor de mii de manifestanti adunati pe strazi in semn de protest fata de partidul guvernamenetal, pe care demonstrantii, ca si militarii, il invinuiesc ca, in mod mascat si treptat, dar sistematic, promoveaza islamizarea societatii turcesti.
Aflata sub controlul ferm al kemalistilor, Curtea Constitutionala a intervenit impotriva islamistilor, declarand nul si neavenit primul tur de scrutin din parlament. Gül a staruit totusi sa-si mentina candidatura, naufragiind insa si a doua oara, din pricina principalului partid al opozitiei si a unui cvorum parlamentar insuficient. La randul sau, Erdogan a reactionat la amenintarea militarilor, la protestele de strada si decizia Curtii Supreme cu o contralovitura dintre cele mai abile. De la inaltimea unei popularitati certificate de sondajele de opinie, potrivit carora 40% dintre cetatenii turci isi sustin actualul Executiv, Erdogan a anuntat ca doreste o modificare constitutionala de natura sa remita natiunii dreptul de a-l alege pe seful statului. Fie si populista, aceasta manevra are meritul de a-i lega pe generali de maini si de picioare. Fiindca, dupa cum reliefa un analist occidental, "daca presedintele este ales de electorat, si nu de parlament, orice lovitura de stat a armatei s-ar indrepta impotriva propriului popor". Ceea ce le-ar rapi implicit militarilor orice urma de pretinsa legitimitate.
Evident, buna parte dintre sursele acestei criza se pot depista in prevederile unei Constitutii deficitare si in strambul esichier politic intemeiat pe aceasta lege fundamentala. Sistemul electoral turcesc elimina pur si simplu din cursa si parlament orice formatiune ce nu intruneste 10% din voturi. In consecinta, islamistii pot dispune in forul legislativ de doua treimi din mandate, desi nu si-au adjudecat decat o treime din sufragii. Ceea ce "frizeaza abuzul, nefiind democratie, ci pervertirea ei", dupa cum constata un comentator german, care se intreba, in mod firesc, in ce masura partidul guvernamental e gata "nu doar sa reformeze, ci si sa se autoreformeze", inclusiv pe ici, pe colo, prin partile esentiale, unde orice restructurare doare tare.
Din reactiile in genere impartite ale observatorilor occidentali la criza turceasca, se desprinde grupul numeros al celor ce iau partea islamistilor, considerandu-i pe militari si pe aliatii lor ultranationalisti un pericol mai mare pentru democratie decat islamismul de tip Erdogan. Din ecourile acestui grup transpare si vesnicul reflex al stangii moderate vest-europene, potrivit careia orice litigiu se poate rezolva pe cale rationala, prin dialog. Tipice sunt, in context, regretele exprimate, bunaoara, de ziarul berlinez Tagesanzeiger, ca "premierul polarizeaza societatea". Ca, in loc sa procedeze la amorsarea unor negocieri, Erdogan si-a inversunat adversarii, "mobilizandu-i impotriva sa si a acumularii de prerogative de catre tabara religioasa islamica nu numai pe militari, nationalisti si kemalisti de stil vechi, ci si pe multi oameni de rand".
In realitate, situatia e mai complicata, iar solutionarea chestiunii nu tine doar de iscusinta diplomatica a unuia sau altuia dintre actorii politici. Neajunsurile Turciei sunt partial de ordin identitar. Dificultatile ei au sporit din cauza acelorasi evolutii si involutii globale care au anemiat si alte democratii mai vechi si mai solide. "Asimetricul" razboi global declansat de proiectul totalitar islamist cere cu nesat si victime politice. Restrangerea libertatilor civice in Occident, in favoarea sporirii unei securitati tot mai grav amenintate, nu e decat un regretabil corolar al acestui conflict ce risca sa fie mai indelungat si mai sangeros decat s-a banuit. Si mai nefaste se dovedesc subprodusele politice ale razboiului din Irak. Intarirea fundamentalismului islamic iranian si al autocratiei kaghebiste ruse si slabirea concomitenta a SUA si a statului evreu, materializate in victoria stangii in alegerile pentru Congresul american si in criza politica de la Ierusalim, n-aveau cum sa nu se repercuteze negativ asupra multor state din regiune. Turcia nu face exceptie.
Pe moment, democratia turca tinde sa fie doar mimata. Fiindca, la nivelul mentalitatilor, individualismul liberal, angajat in lupta pentru rezolvarea treburilor cetatii, e departe de a se fi ancorat ca valoare cruciala. In alegerile anticipate din vara, turcii nu vor avea probabil de ales decat intre ciuma si holera. Prinsi in menghina, intre un nationalism exacerbat si un islamism care, desi aparent moderat, ar putea oricand deveni virulent, turcii ori cetatenii altor democratii periclitate n-au decat o sansa unica. Sa priceapa ca libertatea nu e niciodata un bun definitiv castigat. Sa inteleaga ca statul de drept autentic reclama efortul individual al luptei permanente pentru temeiul lui moral si ca valoarea democratiei participative nu poate fi neglijata decat cu pretul pierderii oricarei libertati.
(Subtitlurile apartin redactiei)
