Pe aceeași temă
Stratfor a scris o cronică a ceea ce noi numim sfârșitul lumii de după Războiul Rece, o lume cu trei piloni: Statele Unite, Europa și China. Două dintre acestea trei şi-au modificat comportamentul în ultimii ani. Am discutat despre sfârșitul marii creșteri a Chinei, de umflarea salariilor mici. Am discutat, de asemenea, despe criza instituțională profundă din Europa ca urmare a problemelor sale economice. Am discutat şi despre câţiva dintre potențialii succesori ai Chinei. Ceea ce trebuie să fie adus în discuţie acum este sistemul care va ieși din lumea post-Război Rece, și pentru a face asta, trebuie să discutăm despre schimbările de comportament ale Rusiei.
Haos în Rusia
Rusia a trecut prin două faze în perioada de după Războiul Rece. Prima fază a fost haosul care a urmat, în mod inevitabil, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Haosul poate fi, uneori, confundat cu liberalismul și mulți se gândesc la Rusia, în cei zece ani de după căderea Uniunii Sovietice, ca fiind liberală. Dar Rusia sub conducerea lui Boris Elțîn era mai degrabă haotică decât liberală, cu un program de privatizare care i-a îmbogățit pe cei care au organizat rapid, pentru a profita de cursul prost definit al ţării, o viață publică slab conturată, şi un Vest care era deopotrivă mulţumit cu decăderea puterii sovietice şi amăgit să creadă în remodelarea Rusiei sub forma unei democraţii constituţionale vestice.
Cea de-a doua etapă a fost o reacție la prima. Ravagiile din timpul lui Elțîn nu au putut continua. Într-o mare măsură, Rusia nu era funcţională. Singura structură care a supraviețuit Uniunii Sovietice şi care avea încă de lucru a fost aceea a serviciilor de securitate - chiar și acestea au fost grav afectate de acțiunile lui Elțîn. Serviciile de securitate au ţinut, atât țara unită, în măsura în care a fost posibil dar au şi acumulat averi, prin procesul de privatizare. Pe parcurs, ofițerii de securitate nu numai că şi-au păstrat poziţia pe care o aveau în Uniunea Sovietică, dar puterea lor a şi crescut dramatic. În același timp, o clasă de oligarhi şi-a făcut apariţia iar cele două grupuri au oscilat între concurență și cooperare.
Rusia nu mai putea continua așa. Se scufunda în sărăcie extremă, mai rău decât Uniunea Sovietică; au existat regiuni care şi-au exprimat dorinţa de a se rupe de Federația Rusă, iar pe scena politică internaţională Rusia nu mai avea decât un rol mic, aproape inexistent.
Statele Unite și NATO au dus un război în Kosovo, complet indiferenți la opoziția Kremlinului. Rusia s-a opus războiului, atât pentru că Serbia era unul din aliaţii săi, dar și pentru că unul dintre principiile Europei de după cel de-al doilea război mondial a fost că nu vor exista schimbări ale frontierelor. Acest lucru a fost considerat sacru doar în măsura în care retrasarea graniţelor a fost unul dintre motivele izbucnirii războiului. Doleanţele Rusiei au fost astfel trecute cu vederea.
Când războiul se apropia de final și devenise evident că Serbia nu s-a prăbușit sub atacul aerian, rușii au fost rugați să negocieze încheierea acestuia. În schimb li s-a promis un rol important în gestionarea Kosovo-ului post-război. Aceasta nu s-a întâmplat, iar viitorul Kosovo a devenit o problemă de competenţă de decizie pentru europeni și americani.
Influența nu este ceva oferit unei țări. Un stat are influenţă datorită puterii sale, deoarece consecințele ignorării dorințelor sale ar avea consecințe inacceptabile. Până în anul 1999, Rusia a reuşit să atingă punctul minim de influență.
Putin aduce Rusia înapoi
Era logic că un om precum Vladimir Putin ar putea ieși din haosul anilor 1990. Putin a fost adânc înrădăcinat în KGB și în vechiul aparat de securitate. În timpul petrecut la Sankt Petersburg, el a fost integrat în grupul noilor oligarhii, precum și în echipa noii generații de reformiști economici. Putin a înțeles că, pentru a revigora Rusia, două lucruri trebuie să se întâmple. În primul rând, oligarhii trebuie să fie intimidați pentru a-şi alinia activitățile lor cu guvernul rus. Le datora prea mult pentru a încerca să îi înfrângă - deși s-a folosit de un exemplu sau două -, dar nu le datora atât de mult încât să le permită să continue să jefuiască Rusia.
El a înțeles, de asemenea, că trebuie să aducă o oarecare ordine în economie, atât din considerente de politică internă, cât și de politică externă. Rusia a avut rezerve uriaşe de energie, dar a fost incapabilă să concureze pe piețele mondiale în industrie și servicii. Putin s-a axat pe avantajul unic că Rusia are energie și alte resurse de bază. Pentru a face acest lucru, el a trebuit să ia o măsură de control a economiei - nu pentru a readuce Rusia la modelul sovietic, cât pentru a lăsa în urmă modelul liberal pe care Rusia a considerat că îl avea. Sau altfel spus, de a lăsa în urmă haosul. Instrumentul său a fost Gazprom, o companie de stat a cărei misiune este de a exploata resursele energetice din Rusia, cu scopul de a stabiliza țara și de a crea un cadru pentru dezvoltare. În același timp, odată cu inversarea liberalismului economic, Putin a impus controale asupra liberalismului politic, limitând drepturilor politice.
Acest proces nu s-a petrecut peste noapte. A fost ceva ce a evoluat timp de un deceniu, iar rezultatul final a fost o Rusie care nu numai că s-a stabilizat economic, dar a avut, totodată, şi influență la nivel mondial. Pentru Putin, consecințele libertăţii politice și personale nu au fost un preț mare de plătit. Din punctul său de vedere, libertățile anilor 90’ au afectat Rusia enorm. Putin a vrut să creeze o platformă stabilă pentru Rusia, pentru a se proteja în lume. Groaza de dezintegrare, susținută de puterile occidentale, în mintea lui, a trebuit să fie inversată. Iar Rusia nu putea fi pur și simplu ignorată în sistemul internațional decât dacă Rusia era pregătită să-și asume în continuare poziția de victimă.
Producția de energie a creat o bază economică pe care guvernul o putea folosi pentru a pune capăt eroziunii economice în întreaga țară. A oferit, de asemenea, Rusiei o pârghie prin care a asigurat-o că nu va fi ignorată. Vânzările de energie către Europa au devenit o parte esențială a economiei europene. Germania, de exemplu, avea nevoie de energie pentru a-şi menține economia. Exista întotdeauna posibilitatea ca Rusia să îşi reducă vânzările. În mai multe rânduri, fluxul de energie a fost rupt atunci când au apărut dezacorduri între Moscova și statele care asigurau tranzitul, Belarus și Ucraina. Pe măsură ce rușii şi-au dezvoltat rezerve mai mari a devenit mai ușor pentru ei să suporte costul unei întreruperi de o lună decât a fost pentru Germania.
Prin urmare, Germania și restul Europei au încetat să mai fie indiferente față de ceea ce vroia Rusia. Nu îşi puteau permite să neglijeze interesele rusești. În timpul Războiului Rece, Rusia era săracă și puternică. După Războiul Rece, era şi mai săracă dar și neputincioasă. Putin a readus-o pe o poziţie în care era oarecum mai bine și avea putere internațională. Faptul că el era indiferent față de drepturile individuale i-a deranjat pe liberalii din Rusia, prezenți în marile orașe. Efectul în afara Moscovei și al Sankt Petersburgului este mai puțin clar, iar popularitatea lui Putin continuă să fie ridicată în afara orașelor mari.
O strategie în curs de dezvoltare în Rusia
Pe măsură ce Europa se luptă cu problemele sale interne iar China se ocupă de problemele sale economice, Rusia atinge o poziție de influență regională semnificativă - influență pe care Putin încearcă sistematic să o crească. Putin urmează o politică pe care am putea-o numi "expansionism comercial." Tancurile rusești nu sunt pe cale sa pătrundă în statele foştilor sateliți sovietici din Europa, aşa cum au făcut în Georgia, dar starea de slăbiciune a Europei le-a obligat pe aceste țări să se bazeze mai puțin pe restul Europei și să încerce să facă față pe cont propriu. Aflate în imposibilitatea de a se baza pe Statele Unite, unde numai problema scutului de apărare antirachetă a reuşit să creeze neliniște substanțială, aceste state rămân neîncrezătoare în Rusia. Cu toate acestea, ele au puține opțiuni, iar rușii sunt destul de meticuloși în a le asigura că relațiile comerciale nu sunt privite ca un mijloc de control politic.
Grupurile de interese rusești lucrează pentru a-şi mări dreptul de proprietate asupra resurselor energetice și asupra unei serii întregi de alte industrii. Slăbite de criza europeană, asociații de participațiune, achiziții și contracte de vânzare sunt semnate peste tot în tăcere. Cele mai multe sunt mici, dar relațiile mici sunt cele care leagă economiile din Europa de Est de interesele Rusiei. Având în vedere modul în care Rusia îşi gestionează economia, chiar și companiile mici trebuie să se alinieze strategiei ample, iar strategia generală este aceea că înţelegerile trebuie să aibă sens din punct de vedere financiar, iar unul dintre rezultate este creşterea influenței Rusiei.
Această situaţie nu se limitează doar la foștii sateliți. Firme din Rusia, care dețin energie generatoare de numerar, au făcut oferte sau au flirtat cu posibile oferte în întreaga Europă tulburată de probleme. Strategia este ca relațiile comerciale să creeze presiuni interne pentru ca statele să evite confruntarea cu Rusia pe chestiuni politice, modelând astfel politica externă.
Această strategie creează o nouă dinamică în relațiile Rusiei cu Statele Unite. În epoca sovietică și sub regimul lui Putin, strategia Rusiei față de Statele Unite ale Americii a fost aceea de a genera probleme în diverse domenii, cu scopul de a forța acțiunea americană să îşi disperseze puterea şi să conducă Washingtonul spre victorie. Vietnam a fost un exemplu în acest sens. Pentru Putin, sfera de acțiune este în Orientul Mijlociu. Războaiele din Afganistan și Irak au fost daruri acordate rușilor. Americanii erau împiedicaţi creând astfel o fereastră de oportunitate pentru ruși de a-şi recupera echilibrul, de a-îşi reconstrui sistemul și, atunci când posibilitatea se va ivi, de a-şi extinde puterea.
Încheierea războaielor din Afganistan și Irak, nu este în interesul Rusiei. Moscova are de câştigat, cu unele costuri, din preocuparea Statelor Unite pentru lumea islamică. Prin urmare, rușii au jucat un rol atât în Siria cât și în Iran, invitându-i pe americani să-și continue politica în Orientul Mijlociu, în timp ce presiunea asupra ruşilor este redusă, eliminată. Statele Unite au răspuns cu o presiune crescută asupra rușilor, de a-şi opri sprijinul pentru regimul Bashar al Assad și pentru iranieni. Rușii au refuzat.
Noul Război Rece
Dacă facem un pas înapoi, vedem Statele Unite în procesul de dezangajare, care urmează în mod normal, războaielor americane. Această dezangajare vine concomitent cu criza economică internă prin care trece Europa, care a dus la apariţia unei crize instituționale. Acest lucru a deschis oportunități pentru ruși de a creşte influența Rusiei în Europa într-un moment în care Statele Unite încearcă să îşi găsească propriul echilibru. Rușii ajută aşadar la menținerea unor potențiale crize în Orientul Mijlociu pentru ca americanii să fie tentaţi să se implice.
De asemenea, rușii îşi reactivează şi extind rețele de relații cu regimurile din America Latină. Există un anti-americanism de lungă durată în America Latină, care echivalează anti-americanismul cu politica de stânga. Astăzi, rușii sunt cu greu din punct de vedere ideologic de stânga; ei sunt naționaliști. Dar abilitatea lor de a crea tensiuni între Venezuela, Ecuador, Bolivia și Statele Unite ale Americii îi costă puţini pe ruși și aduce potenţiale câştiguri.
Afacerea Snowden ar trebui să fie privită în această lumină. Există multe probleme în cazul Snowden, de la chestiuni de ordin constituțional din SUA până la obligațiile celor cu autorizații. Afacerea Snowden are, de asemenea, următorul context: un american care are acces la documente clasificate cu cel mai inalt nivel de secretizare a fugit în Rusia. Americanii îl vor înapoi. În urmă cu zece sau 15 ani acesta ar fi putut fi predat, dar nu acum. În cazul în care rușii l-ar preda, toţi ceilalţi potențiali dezertorii americani ar decide să nu aibă încredere în Rusia. În cazul în care un rus ar fi fugit in Statele Unite, este puțin probabil că acesta ar fi fost predat autorităţilor ruse pentru a fi judecat. Dar dezertarea s-ar produce mult mai în tihnă, cu cât ruşii ştiu mai puţin cu atât mai bine. Din motive probabil dincolo de controlul ruşilor, sau poate nu, acest act de trădare nu poate fi ascuns.
Dar acesta servește două scopuri. În primul rând, se creează o criză politică în Statele Unite și una între Statele Unite și aliații săi. În al doilea rând, aliniază Rusia grupurilor pentru drepturile omului (la nivel internațional dar și în interiorul Rusiei în sine), care au condamnat Rusia pentru încălcarea drepturilor omului. Rusia a creat un echivalent moral pe tema drepturilor omului cu Statele Unite, valoros în războiul său politic cu Statele Unite. Afacerea Snowden este la acest nivel o problemă minoră. Dar nu există oportunități prea mici pentru a fi exploatate în prezent.
Nu există nici un pericol de confruntare militară acum, sau poate niciodată. Dar rușii se folosesc în acest moment, de criza economică europeană și de tensiunile dintre europeni și americani pentru a-şi consolida puterea - comercială, în acest caz - în Europa, pentru a separa europenii de americani în măsura în care este posibil și pentru a pune Statele Unite în defensivă.
Din punctul lor de vedere, rușii nu sunt agresivi. Au suferit o răsturnare uriaşă în 1991, pentru care Statele Unite, în special, a fructificat fiecare ocazie, de la Kosovo în Ucraina şi până la Țările Baltice.
Pentru o vreme, se părea că americanii au reușit să înfrângă puterea rusă pentru totdeauna. Dacă nu erau evenimentele din 9/11 septembrie, acest lucru ar fi fost posibil. Rusia se vede pe sine drept creatoarea unei sfere de securitate care să o protejeze și să-i afirme interesele de mare putere.
SUA nu și-a definit încă politica față de Rusia. Ele continuă să privească comportamentul Rusiei în contextul acțiunilor izolate, care nu formează un întreg coerent. Siria, Iran, Europa de Est și Ecuador sunt privite ca factori iritanţi ai Rusiei, şi nu drept o strategie rusă. Dar acum este vorba de o strategie - o strategie de a găsi mijloacele de a împiedica și de a redirecționa Statele Unite în timp ce Rusia creează o nouă realitate în proximitatea ei și, în special, în Europa.
SUA își permit să fie confuze. Este o putere foarte mare, cu suficient timp pentru a reacționa. Rusia este în cele din urmă o putere slabă. Avantajul Rusiei în domeniul energiei depinde de prețul la energie, de dezvoltarea unor surse alternative, respectiv a unui portofoliu de clienți. Reafirmarea Rusiei se bazează pe un fundament foarte slab și mă îndoiesc că îşi poate menţine jocul. Uniunea Sovietică a fost mult mai puternică, per ansamblu, decât este Rusia astăzi, și nu s-a putea menţine. Nici Rusia nu se va putea menţine.
Dar în prezent, ea joacă puternic. Ce fac latino-americanii de stânga chiar nu este foarte important. Iar SUA nu vor fi atrase înapoi în Orientul Mijlociu, cele două războaie sunt suficiente. Dar ce fac rușii în Europa de Est ar putea transfigura Europa suficient cât să provoace interesele americane. Este greu de ignorat. De asemenea, este greu să reacționezi la aşa ceva. Aceasta este problema americană. Pentru moment, Statele Unite nu au opțiuni mai bune.
Acesta este unul dintre motivele pentru care președintele Barack Obama are în vedere anularea summitului din septembrie, cu Putin. Snowden este o scuză și o parte din motivaţie, dar nu e doar asta. Statele Unite sunt în procesul de a accepta că Rusia este un adversar care duce o strategie bine gândită și eficientă în limitele resurselor sale, una la care Statele Unite nu are o replică clară. La ultimul summit nu s-a realizat nimic, nici de data aceasta nu se va realiza nimic.
În cartea “Următorii 100 de ani”, am pus o secvență cu o Europă și o Chină slăbite. Am susținut că puterea care ar ieşi din această şubrezire ar fi Rusia, iar ea va crea un mic Război Rece cu Statele Unite, însă abilitatea Rusiei de a se susține pentru o generație nu este într-adevăr acolo. Dar încă văd Rusia ca fiind cel mai important succesor al lumii de după Războiul Rece. Cred că ne aflăm în acel punct. Acesta nu este un război rece, dar este un pic mai mult decât îngheţat. Și va deveni un element central al sistemului internațional.
Traducere și adaptare de Simona Solomon, după A Little Cold War: Russia, Europe and the United States, Stratfor, 6 august 2013.
