Pe aceeași temă
„Aliantele Statelor Unite cu Japonia si Coreea de Sud reprezinta pilonul esential al oricarei strategii de gestiune a amenintarii nord-coreene”
Care sunt motivatiile strategice si politice care au stat la baza deciziei Phenianului de a precipita acum o criza in relatia sa cu comuniatea internationala?
Generic, ultimele evolutii din peninsula coreeana contureaza profilul unui actor rational predispus sa-si asume initiative riscante pentru a-si securiza obiectivele urmarite. Este in parte o campanie de PR, dar totodata si un instrument, o unealta de negociere la care Phenianul a apelat de nenumarate ori in trecut. Kim Jong Il are doua obiective majore: primul este legat de asigurarea succesiunii sale politice. Se mizeaza pe faptul ca adoptand o postura ofensiva, chiar beligeranta fata de comunitatea internationala va obtine sprijinul armatei si al elitelor partidului. Aceste gesturi agresive au scopul de a crea o baza de sprijin si legitimitate pentru presupusul sau succesor (cel mai tanar dintre copiii sai) la nivelul structurilor de putere nord-coreene. Cel de-al doilea obiectiv este acela de a-si maximiza capitalul de presiune in raport cu celelalte state din mecanismul “Convorbirilor celor 6”. Pe scurt, Coreea de Nord urmareste consolidarea decisiva a pozitiei sale de negociere pentru a extrage cat mai multe concesii din partea Statelor Unite.
Poate schimba China pozitia Coreei de Nord? Ce mijloace de constrangere are Washingtonul pentru a determina Beijingul sa sprijine decisiv obiectivele comunitatii internationale in relatia cu Phenianul?
China are un rol central in orice strategie de constrangere a Phenianului care ar putea forta decisiv intoarcerea sa la masa negocierilor. Depinde de Statele Unite sa convinga Beijingul sa-si foloseasca imensul capital de presiune economica pe care il detine asupra vecinului sau. Este putin probabil ca regimul nord-coreean sa fi supravietuit fara sprijinul tacit acordat de China in toti acesti ani. Statisticile vorbesc de la sine: 90% din importurile de energie ale Coreei de Nord provin din China; in 2008 Beijingul furniza aproximativ 75% din valoarea comertului extern al Phenianului (se estimeaza ca din 2004 ponderea raporturilor comerciale dintre cele doua state a crescut de 4 ori).
Coreea de Nord devine insa din ce in ce mai mult o povara si o vulnerabilitate pentru politica externa a Chinei. Beligeranta si agresivitatea Coreei de Nord expun insa anumite contradictii de fond in politica Chinei fata de regimul de la Phenian si fata de regiune. Pe de o parte, Beijingul considera ca este necesara o relatie buna cu Phenianul pentru a preveni destabilizarea unui regim a carui disolutie ar putea avea efectul unui val urias de refugiati in China. Pe alta parte, China incepe sa constientizeze natura inerent instabila a regimului nord-coreean. In acest sens Beijingul pare sa devina din ce in ce mai preocupat ca un regim nord-coreean care detine arma nucleara va determina o consolidare a relatiei de securitate dintre Statele Unite, Coreea de Sud si Japonia. Treptat China ar putea fi convinsa ca ramificatiile crizei nucleare nord-coreene sunt impotriva intereselor sale regionale.
Generic, Washingtonul are la dispozitia sa doua parghii principale care ar putea determina o modificare a atitudinii Beijingului fata de Coreea de Nord: pe de o parte, avertizarea Beijingului ca sprijinul sau pentru regimul din Coreea de Nord va afecta ireversibil relatia bilaterala China-SUA; pe de alta parte, Statele Unite isi pot utiliza capitalul de presiune economica pentru a constrange China sa nu mai faca “business as usual” cu Phenianul. In acest ultim caz exista un precedent important: exemplul Bancii Delta Asia (BDA) din 2005, cand Washingtonul a restrictionat activitatile financiare derulate de Phenian prin bancile chineze. La acel moment, Statele Unite au acuzat BDA de spalare de bani si de alte tranzactii ilicite derulate in numele regimului nord-coreean, determinand in cele din urma inghetarea unor fonduri in valoarea de 25 de milioane de dolari. Lectiile acestui episod recomanda ca SUA nu trebuie sa recurga exclusiv la sanctiuni economice aprobate sub egida Consiliul de Securitate al ONU. Sanctiunile folosite impotriva Bancii Delta Asia nu au fost sanctiuni ONU, dar au avut puterea de a convinge si de a demonstra membrilor comunitatii internationale ca exista un efect de bumerang-daca faci afaceri cu Phenianul s-ar putea ca acest lucru sa se intoarca impotriva ta si a resurselor tale financiare. Sanctiunile impuse de SUA au descurajat alte banci internationale sa faca afaceri cu Phenianul.
Ce-i de facut? Coreea de Nord a devenit un stat nuclear de facto. Optiunile comunitatii internationale par extrem de limitate. Dupa 20 de ani de negocieri nu putem decat sa constatam esecul acestora.
Statu-quo-ul este in mod evident impotriva intereselor Statelor Unite. Capitalul nostru de presiune diplomatica este limitat de faptul ca acum optiunea militara iese din discutie. In aceste circumstante, Coreea de Nord are singura abilitatea de a determina cand si in ce conditii vrea sa negocieze. Cu alte cuvinte initiativa apartine Phenianului. Strategia SUA isi propune sa plaseze Washingtonul intr-o pozitie mai buna de negociere tocmai pentru a recupera aceasta initiativa strategica, recunoscand in acelasi timp ca avem si alte interese importante precum reasigurarea strategica a aliatilor regionali sau consolidarea pozitiei noastre militare.
Aliantele Statelor Unite cu Japonia si Coreea de Sud reprezinta baza, pilonul esential al oricarei strategii de gestiune a amenintarii nord-coreene. In acest sens, Washingtonul ar trebui sa adopte masuri vizibile pentru reasigurarea Coreei de Sud si a Japoniei de fermitatea angajamentului SUA fata de apararea lor. Provocarea inseamna reafirmarea credibilitatii umbrelei de securitate conventionale si nucleare oferite de SUA pentru a marginaliza vocile conservatoare interne care pledeaza in aceste state pentru crearea unor capacitati nucleare de descurajare independente.
Retragerea Phenianului din mecanismul „Convorbirilor celor 6” poate oferi in sine oportunitatea consolidarii unui nou format de gestiune reunind SUA, China, Rusia, Japonia si Coreea de Sud. O astfel de structura ar putea deveni un forum regional de coordonare si armonizare a politicilor statelor membre fata de Phenian. In timp ele ar putea semna o declaratie comuna semnaland faptul ca nu vor accepta Coreea de Nord ca stat nuclear, reafirmandu-si totodata angajamentul pentru denuclearizarea pasnica a peninsulei. Pe fond insa, mesajul principal ar fi ca cele 5 state nu vor mai permite Phenianului o tactica de tipul „divide et impera”.
In Statele Unite pare sa devina tot mai influent un curent de gandire care pledeaza pentru restructurarea angajamentelor strategice pe care SUA le mentin in diverse regiuni ale lumii-in special in Europa, Orientul Mijlociu sau Asia de Est. Care ar fi consecintele unei potentiale restructurari a prezentei SUA in Asia de Est?
O retragere, o restructurare a prezentei militare a Statelor Unite din Asia de Est ar fi un dezastru pentru stabilitatea regionala. Ratiunea strategica a prezentei militare americane in Coreea de Sud si Japonia nu este doar aceea de promova influenta SUA, ci in primul rand de a asigura stabilitatea regionala prin prevenirea izbucnirii unor potentiale conflicte. Rolul Washingtonului nu se rezuma doar la a furniza o umbrela credibila de securitate, ci si la acela de a crea un spatiu in care statele isi pot solutiona diferendele pe cale pasnica.
NATO este un bun exemplu care ne arata rolul jucat de SUA in transformarea unei regiuni, prin depasirea diferendelor geostrategice traditionale dintre statele europene. Umbrela de securitate americana a permis acestora sa realizeze ca au mai multe interese comune decat lucruri care le despart. Asia de Est este un spatiu diferit, in masura in care regiunea nu are o cultura strategica proprie similara Europei Occidentale. Asia de Est nu este o comunitate de securitate. Daca ne uitam la Coreea, la China, la Japonia, la Indonezia sau Malayesia, toate sunt state cu interese contradictorii, chiar conflictuale. In acest context, America este principala forta care previne transformarea acestor „conflicte inghetate” in confruntari militare calde.
In acelasi timp nu trebuie sa neglijam ascensiunea Chinei. Strategia curenta a Chinei se concentreaza pe continuarea dezvoltarii economice interne, pe mentinerea accesului la resurse si piete externe pentru a asigura o crestere economica progresiva care sa sustina stabilitatea sa interna. Politica externa a Chinei, in special fata de Asia de Est reflecta aceasta tendinta de a se concentra pe o agenda parohiala interna. Este foarte posibil ca pe termen lung China sa vrea sa devina puterea preponderenta a regiunii. Ceea ce Beijing-ul nu a clarificat inca tine de modul in care acest obiectiv va afecta relatia sa cu SUA. Pe fond, China este constienta de rolul SUA de garant principal al stabilitatii in regiune si de faptul ca accesul sau la pietele si economia internationala depinde de capacitatea Americii de a mentine aceasta stabilitate.
*Expert in probleme de securitate ale Asiei de Est la Center for a New American Security (CNAS), Washington D.C.; este co-autor al unui foarte recent raport dedicat dosarului nuclear nord-coreean intitulat “No Illusions: Regaining the Strategic Initiative with North Korea”; in timpul administratiei Bush a fost reponsabil pentru afaceri chineze in Biroul Secretarului Apararii al SUA.
Pentru index-ul intregului dosar accesati acest link!
