De același autor
Totuşi, dincolo de disputele publice pe această temă, dincolo de critici, de analize, de ironii amare rămâne întrebarea de fond: de ce nu putem sărbători Centenarul aşa cum ne-am fi dorit, aşa cum, poate, ne-am fi aşteptat, aşa cum am visat? De ce Guvernul şi autorităţile locale (cu rarissime excepţii) preferă festivismele ieftine, dulcege, de duzină, cumva previzibile şi nu recuperarea idealurilor, realizărilor, memoriei generaţiei de la 1918?
Avem, fără îndoială, dorinţa de a sărbători aşa cum se cuvine Centenarul. Iar această dorinţă tinde să devină sindrom. Un sindrom care nu face altceva decât să ne demonstreze, destul de frust, nemulţumirea, neîncrederea faţă de actuala clasă politică. Poate chiar o aversiune faţă de ea. Această nostalgie e aici. Instalată bine, adânc. Chinuitoare. Macină. Este legată însă de faptele unor caractere pe care le putem considera şi astăzi, fără îndoială, puternice. Printr-un apel la istorie putem aminti ceea ce Ferdinand I i-a răspuns, la Consiliul de Coroană din 1916, lui Petre P. Carp, atunci când acesta din urmă i-a reproşat că nu urmăreşte interesele dinastiei: „Nu cunosc interesele dinastiei, cunosc doar interesele ţării”. Rezultatul imediat a fost acela că Regele Ferdinand a ales să lupte alături de Antanta împotriva unei Germanii conduse de un Hohenzollern.
Înapoi în anii 2000, la 100 de ani de la Marea Unire. Avem o serie de politicieni ale căror scopuri personale, de familie, de gaşcă, de clan, de grup infracţional organizat sunt mai presus de orice interes al ţării. Sunt la toate nivelurile de conducere indiferent de guvernare, în toate ramificaţiile instituţiilor locale şi centrale. Aleşi şi numiţi. Sunt cu toţii în poziţii cheie din care controlează resursele publice, sfidând bunul-simţ, principiul de bună guvernare, legea. Sfidând uneori viaţa, dacă amintim aici criza imunoglobulinei, a cărei rezolvare este, după toate semnele, peste puterea de gestionare a actualilor politicieni. Sau cazul Colectiv, atunci când răniţilor şi familiilor acestora li s-a spus că au, în ţară, toate condiţiile pentru a fi trataţi aşa cu trebuie. Unii dintre ei au fost trimişi la spitale din străinătate atunci când era deja prea târziu. Au murit, aşa cum se spune, cu zile.
Acelaşi apel la trecutul nu foarte îndepărtat ne provoacă să evocăm figura lui Iuliu Maniu. Nu, nu politicianul. Ci omul politic. O diferenţă nu de nuanţă, ci de fond. Pentru Iuliu Maniu morala nu era undeva în afara politicii. Era în ea, o condiţie intrinsecă. Artizanul Unirii Transilvaniei, la 1 decembrie 1918, cu Vechiul Regat avea să sfârşească în închisoarea de la Sighet, în 1953.
Înapoi în prezent, avem un Adrian Năstase extrem de vocal, fost deţinut, care apare pe coperta „Jurnalului naţional”, alături de Maniu şi Argetoianu, sub titlul „Foşti prim-miniştri ai României deţinuţi politic”. Ce neruşinare! Ce sfidare crasă a istoriei, a memoriei colective, a adevărului! Avem un Adrian Năstase fost premier, fost deţinut şi atât.
Nu prea departe de el, avem un Adrian Severin care face, pe o platformă de socializare, o comparaţie între închisoarea Rahova, în care a fost deţinut, şi „Gulagul României îngenunchiate”. Subtilă şi nu prea trimiterea la Alexandr Soljeniţîn şi la „Arhipelagul Gulag”. Europarlamentarul fost deţinut compară, deci, cumva soarta sa cu cea a disidenţilor din fostul bloc sovietic. Dacă n-ai cunoaşte realităţile politice din România actuală şi politicienii care o conduc aproape c-ai fi tentat să numeşti asta culmea tupeului. Dar nu! E doar România noastră, la 100 de ani de la Marea Unire.
Probabil că cea mai dureroasă problemă aici este, pentru cei care au supravieţuit comunismului, pentru pentru aceia care n-au murit la Sighet, la Gherla sau la Aiud, pentru copiii şi pentru nepoţii lor aceea că sistemul comunist a distrus sute de mii, milioane de destine, dar că generaţia politicienilor de azi distruge şi memoria lor. O calcă în picioare. Cu nesimţire şi seninătate. Cu nepăsare şi ticăloşie. Fără ezitare şi fără resentimente. Generaţia Marii Uniri e umilită.
Dacă Centenarul este, astăzi, mai ales despre trecut este pentru a acoperi neputinţele, durerile, decepţiile prezentului. Avem, oare, Centenarul pe care ni l-am fi dorit să-l celebrăm? Nu cumva festivismele astea la doi lei snopul îşi propun exact să ne facă să uităm, să întoarcem privirile de la eşecurile prezentului?
Cum ar fi fost, oare, să avem, astăzi, oamenii politici de acum o sută de ani? Un Ferdinand I? Un Iuliu Maniu? O clasă politică decentă, morală, onestă, lipsită de impostori, de analfabeţi, de interlopi? Cum ar fi fost să beneficiem de un set de legi concepute în beneficiul cetăţeanului de rând şi nu în folosul celor dintâi nelegiuiţi ai ţării? Ar fi marcat, poate, un Centenar de vis. Aşa cum ni l-am dorit, aşa cum ni l-am imaginat.
